Puterea este mecanismul central al tuturor sistemelor politice. Numai sistemele democratice conectează mecanismul puterii cu mecanismul complementar al opoziţiei. Prin simpla ei prezenţă opoziţia simbolizează libertatea împotrivirii, faptul că puterea are limite şi că este predestinată înlocuirii. Experienţa istoriei dovedeşte cu prisosinţă că nu există guvern perfect. Imperfecţiunea guvernărilor creează necesitatea şi legitimitatea opoziţiei. Dictatura stalinistă, care nu era un sistem democratic, avea numai guverne perfecte, ceea ce delegitima ideea de opoziţie. Denigrînd un guvern perfect, opoziţia dobîndea caracterul de conspiraţie. Purtînd acest stigmat, opoziţia nu putea emite veleităţi de guvern alternativ. Guvernarea perfectă reclamă regimul de partid unic. Spre deosebire de guverne, opoziţiile nu se pretind infailibile. Tema care le obsedează nu este propria lor perfecţiune, ci imperfecţiunile guvernelor. O opoziţie perfectă s-ar condamna singură la perpetuitatea acestei condiţii pe care ea, dimpotrivă, ţinteşte să şi-o depăşească. Coliziunea dintre imperfecţiunea guvernului şi cea a opoziţiei îşi are originea în clivajul dintre guvernanţi şi guvernaţi. Opoziţia pretinde că vorbeşte în numele guvernanţilor, dar ţelul ei este să ajungă să guverneze. Tranziţia autohtonă a dezvoltat aceste relaţii sub semnul asimetriei. Revoluţia a îngăduit naşterea

unei noi puteri, dar nu şi a unei noi opoziţii care, cu ezitări şi întîrzieri, a încercat să se reîntrupeze din vestigiile vechilor partide istorice. Cu scurgerea anilor guvernarea fostului FSN îşi uzează impactul electoral, recul pe care partidele istorice nu izbutesc să îl exploateze pentru consolidarea unei opoziţii politice instituţionalizate. Tentativele întreprinse se ciocnesc de un obstacol major: organizaţiile susceptibile să participe la o asemenea contra-ofensivă sînt mult mai interesate de au