În ultima vreme presa s-a ocupat cu o oarecare voluptate de corupţia din justiţie. În ciuda tuturor imperfecţiunilor ei, a făcut mai mult decît oricare altă instituţie din stat pentru a demasca abuzurile din justiţie, mai ales ale Parchetului. Fără vehemenţa presei, Mugur Ciuvică probabil că ar fi fost chiar arestat deşi nu s-a putut dovedi nimic împotriva lui, procurorul Cristian Panait ar fi fost declarat nebun post-mortem de colegii săi din Parchet, iar dosarul traficului cu benzina din Ardeal ar fi rămas închis pe vecie. Un singur caz nu s-a urnit în ciuda scandalurilor din presă, cel al lui Sorin Ovidiu Vîntu, dar şi aici presa a demascat conspiraţia din poliţie şi din justiţie menită să-l pună la adăpost pe controversatul om de afaceri. Fără îndoială încrederea în poliţişti, procurori şi judecători a scăzut şi datorită contribuţiei ziariştilor, ceea ce nu înseamnă totuşi că ziariştii au respectat întotdeauna regulile statului de drept. Pe de altă parte, merită să ne întrebăm dacă nu cumva uneori presa se substituie justiţiei urmărind alte interese decît purul adevăr. Este greu de înţeles de pildă, pentru jurnalişti, că în toate cazurile controversate trebuie aplicată prezumpţia de nevinovăţie, ceea ce înseamnă că orice om este nevinovat atîta vreme cît nu a fost condamnat de o instanţă de judecată. În Marea Britanie aceasta funcţionează atît de bine încît numele celor arestaţi nu pot fi făcute publice înainte ca respectivii să fie inculpaţi de magistraţi. Astfel, cetăţeanul este protejat de orice umbră asupra reputaţiei sale în cazul în care poliţia a comis un abuz sau a mers pe o pistă falsă. Or, ce vedem noi la televizor aproape în fiecare seară? Oameni arestaţi de poliţie şi filmaţi în toate poziţiile înainte ca dosarele să ajungă în faţa procurorilor. În goana după senzaţional, nici televiziunile, nici presa scrisă nu mai ţin cont de un principiu e