Dacă scoatem din "Apus de soare" retorica patriotică sforăitoare, rămînem cu o schiţă pentru "Regele moare". De la Delavrancea la Ionescu nu este decît un pas, acelaşi care - spunea Napoleon, alt rege care şi-a conştientizat agonia - separă sublimul de deriziune. Lipsită de poziţiile strategice de la Chilia şi Cetatea Albă, Moldova lui Ştefan cel Mare se repliază în neputinţă, asemenea regatului lui Bérenger I. În ambele piese, două femei rivale şi-l dispută pe muribund: Maria şi Oana la Barbu Ştefănescu (Delavrancea), reginele Marguerite şi Marie la Eugen (Ionescu). Ştefan cel Mare îşi adusese din străinătate trei doctori, Bérenger se mulţumeşte cu unul singur ("Economii, Horatio!"). Tirada, prin care Bérenger exhortează pe morţi să-i livreze secretul îndurării "marii treceri", ne face să receptăm altfel invocarea de către Ştefan a victimelor de la Războieni decît ca pe o convenţională glorificare postumă. Absurdul nu lipseşte, nici el, din "Apus de soare": intervenţia, cu ultimele puteri, a domnitorului pentru reglarea succesiunii e lipsită de sens, toată lumea ştiind că Bogdan Chiorul este politic ineficient. Muribunzii se agaţă de viaţă cu disperare: Ştefan printr-un ultim act de voinţă, Bérenger comandînd un ultim rasol. Primul, mai naiv, îşi imaginează că proiectele îi vor fi continuate; ultimul, mai lucid, ştie că lumea se va sfîrşi odată cu el. Argumentele filosofice care l-au consolat pe Socrate şi l-au întărit pe Buddha sînt neputincioase în faţa nihilismului lui Bérenger. Unitatea indestructibilă a Fiinţei, dăinuirea în memoria universală nu-i spun nimic, ştiind că, după moarte, el va putea fi orice, numai o subiectivitate conştientă de sine nu. Moartea lui Bérenger, ca şi aceea a lui Ştefan cel Mare, are o dimensiune dramatică care lipseşte, de exemplu, morţii lui Ivan Ilici, deoarece expierea în mare stil face parte, în cazul regilor, din job desc