Duminică 30 iunie, la orele 15 (ora Bucureştilor), în clipa cînd la TV5, deschizînd telejurnalul amiezii, crainicul a anunţat radios că o jumătate din omenire urmăreşte finala dintre Brazilia şi Germania, un gînd m-a săgetat spre cititorii noştri printre ale căror dileme - după cum arată pagina noastră a doua - nu se găseşte fotbalul, nici mondial, nici naţional. Pe tot parcursul acestei luni a anului 2002 - cînd Cupa Mondială a suspendat lucrările unor parlamente, guverne şi summit-uri simandicoase, cînd o video-conferinţă la nivelul prim-ministrului a fost urmărită, ingenios, în Gorj, simultan cu meciul Brazilia-Anglia - nu am primit la redacţie mai mult de două e-mailuri legate de acest eveniment care, la urma urmei, a fost respectat şi de toate reţelele teroriste ale lumii; nici un stadion din Japonia şi Coreea nu a sărit în aer - ceea ce mă face să cred că însuşi Ben Laden şi oamenii celulelor sale au urmărit, cu aceeaşi atenţie ca şi mine, turneul care avea să desemneze campioana mondială; văd în acest respect acordat de terorişti Cupei Mondiale - criteriul suprem al prestigiului ei profund uman. Aşa stînd lucrurile, "apolitismul" dilematicilor noştri faţă de ultima sesiune a acestui Forum al popoarelor, organizat de F.I.F.A., a cărei forţă organizatorică şi ideologică e superioară ONU-lui, cred că trebuie şi el luat în consideraţie ca un punct de vedere al celeilalte jumătăţi de omenire indiferentă - uneori prin dispreţ, alteori prin ignoranţă - la acest spectacol al unei globalizări care se exprima, întîi de toate, prin intonarea imnurilor naţionale. Chiar la noi, la Dilema, dintr-o echipă de 13 redactori, numărăm cam 3/4 care nu ştiau cine va disputa finala mică. Acestora, ca şi miilor de cititori apolitici în ale fotbalului, un sentiment confratern - tipic pentru un extremist de centru - mă îndeamnă să le comunic cîteva din ideile şi frazele care mi-