Dacă te uiţi pe bibliografia literaturilor ascetice şi mistice eşti frapat de suculenţa multora dintre titluri. E, în termenii aleşi pentru a numi lucrările, o materialitate suplă, un concret cu aromă de paradis. Tratate complicate şi aride de doctrină, descrieri de călătorii periculoase, pe trepte ale lumii pentru noi inaccesibile şi ignorate, experienţe ale pustiei, ale singurătăţii, ale disciplinelor şi înfrînărilor de tot soiul primesc nume tandre de grădină, de fruct şi de floare. Pe lîngă Zohar (Cartea splendorii) - marele text al gîndirii cabbalistice din sec. XIII -, Moise de Leon a compus o Carte a rodiei (Sepher ha-Rimmon) şi Trandafirul Mărturiei. Un alt cabalist, contemporan cu el, Iosif Gikatila, a scris Livada nucilor, lucrare din care Zoharul preia anumiţi termeni tehnici referitori la viaţa intradivină. Mai tîrziu, la Safed, Moise Cordovero - spirit sistematizator, "un filozof mistic", spune Gershom Scholem, "care poate fi comparat cu Bonaventura şi cu Toma de Aquino în ce priveşte productivitatea" în materie de organizare doctrinară - a compus, în 1548, un Paradis al rodiilor: un tratat care încearcă să ordoneze şi să sintetizeze materia debordantă a Zoharului. În islam, sufismul îmbină rigoarea expunerilor de doctrină cu o poezie a elanurilor spre divin, cîteodată ameţitoare. Un tratat ce face autoritate, al lui Mahmud Shabestari, autor iranian din sec. XIV, se cheamă Grădina de trandafiri a tainelor, un altul Cartea bucuriei. Din literatura creştină a deşertului, o colecţie de vieţi şi spuse ale Părinţilor, clasică, consemnată de Ioan Moshu, este Limonariul (grădina de lămîi) sau Livada duhovnicească (ori "pajiştea spirituală": Pratum spirituale). Titlurile acestea fac, evident, trimitere la peisajul paradisului, mai mult la starea paradisiacă: o stare umană centrală, pentru care cunoaşterea de Dumnezeu era directă, intimă, desfătătoare, nea