Era în 1937, puţin după ce guvernul lui Léon Blum adoptase legea concediilor plătitem, iar Morand publica un text intitulat Apprendre à se reposer (reluat recent, de editura Arléa, sub titlul Eloge du repos). Atunci, pînă şi week-end-ul părea prea lung (cu cîteva decenii înainte, Caragiale înfăţişase şi el, în Repaosul dominical, angoasa omului de rînd obligat să respecte sărbătorile legale, cînd n-ai voie să faci nimic...). Morand a fost şi el frapat de şocul pe care l-a trăit Franţa profundă confruntată, pentru prima oară, cu "gaura neagră" a concediilor. Trebuie învăţată "tehnica vacanţelor", scria Morand, trebuie ca oamenii să afle ce le poate aduce bun inactivitatea, să descopere farmecul şi virtuţile lenei. Deloc tandru cu compatrioţii săi, Morand crede că francezii, popor mizantrop şi pesimist, şi-au pierdut spontaneitatea, păcătuind prin exces de cerebralitate, gîndind evenimentele în loc să le simtă, secretînd de aceea, în permanenţă, toxine. Se adaugă frica de singurătate, teama provocată de ideea că vei rămîne singur cu tine însuţi şi că dispui cum vrei de timpul tău. Săptămîna aceasta, în Litere, arte & idei, Dan C. Mihăilescu observă, la rîndu-i, că am pierdut (efect, printre altele, al lungii perioade de mîrlănie colectivistă) exerciţiul simţurilor; iată, scrie el, o temă de gîndire pentru cei tineri: "Să-ţi programezi măcar o oră pe zi cînd să te uiţi în linişte la ceva frumos, să stai cu nasul într-o floare ori să treci cu tămîie prin casă, ascultînd o muzică liniştitoare şi educîndu-ţi simţul tactil să se bucure de diafanitate, să înveţi ce înseamnă puful unei petale, un creştet de miel, un luciu de piatră preţioasă, o blană de pisică...". Partea cea mai interesantă a eseului lui Morand este aceea în care analizează mitul vitezei, în care vede marea obsesie - sinucigaşă - a secolului XX. Avionul a modificat nu numai ritmul existenţei, ci şi în