Despre scrisoarea

Tamarei Stănciulescu Am mai picat un examen, acum am două restanţe. Nu mă pot aduna, nu pot impune minţii mele o ierarhie a lucrurilor cu adevărat importante, căci ea se încăpaţînează să aştepte. Încă. După examen, urcînd apatică Copoul, mă opresc pe o bancă să-mi citesc revista, unul din puţinele momente de relache ale săptămînii. Doamnă Tamara Stănciulescu, vă mulţumesc, m-aţi trezit din apatie! Aţi reuşit în cîteva minute ce n-au reuşit prietenii mei apropiaţi în două luni. Sub deviza majorităţii persoanelor din generaţia dvs. - "Vîrsta, profesia şi realizările mele îmi dau dreptul să-mi impun părerile", aţi dat naştere unui text care la început m-a revoltat, treptat m-a binedispus, apoi m-a distrat de-a binelea. Voi încerca în discursul meu să fiu cît de persuasivă pot, fără a aluneca în tentaţia "miştoului". Stimată doamnă, sigur că democraţia, cum spuneţi dvs., ne dă dreptul de a ne exprima nestingheriţi ideile, prin urmare nimeni nu i-a interzis domnului Mîndruţă să o facă. Dar dreptul invocat mai sus dă posibilitatea şi domnului Bota de a-şi spune oful. În faţa legii toţi sîntem egali, chiar dacă facem sau nu parte din elita de care menţionaţi. Spicuiesc din scrisoarea dvs.: "Cred că am avut tot dreptul să-mi gîndesc şi să-mi orînduiesc viaţa aşa (...)", iar puţin mai jos spuneţi că o mare parte din cei care nu lucrează stau acasă sau la birt, beau ajutoarele şi procreează. Păi, conform principiului enunţat chiar de dvs., au şi ei dreptul să-şi gîndească şi să-şi orînduiască viaţa aşa cum vor, nu? Ce vă face pe dvs. mai în măsură să vă planificaţi viitorul? Numiţi copiii rezultaţi din familii nevoiaşe progenituri, apoi vi se rupe sufletul de ei: "(...) locuiesc în nişte încăperi care arată ca nişte cocine şi primesc hrană proastă mai rar decît sfînta bătaie cea ruptă din rai. Ei sînt uneori atît de maltrataţi (...)". Eu zi