Că Florică al dumisale bate mingea pe maidan în fiecare duminică după-amiază, nu ar mai deranja-o atît (după aproape douăzeci de ani de căsnicie s-a obişnuit, ce să-i facă?), dar că şi fiu-său Petrică o ia pe urmele lui, mai ales acum cînd are capacitatea, asta nu îi mai convine. Fotbalu' ăsta în exces strică. Nu zice, e bine ca băiatul ei să mai facă puţină mişcare, şi, cum nu are bani să-l dea la tenis sau la altceva, e bun şi fotbalul, dacă e făcut cu măsură, pentru că, sincer, nu ar vrea să-l vadă, mîine, poimîine, că nu are nici un rost în viaţă şi că toate iluziile de i le vîră tată-său pe gît, cu banii de-i face un fotbalist, nu îi ajung să îşi ia o pîine. Ea ştie mai bine cum stă treaba, că pînă să ajungi să trăieşti din fotbal, tragi din greu, renunţi la şcoală şi, dacă nu reuşeşti, şi nu întotdeauna reuşeşti, te trezeşti că nu mai ştii de unde să apuci viaţa. ,,Păi da, mă, mamă, da' şi dacă mă remarcă cineva pe teren?'' I se răspunde să lase visele americane, să treacă să se spele pe mîini şi să mănînce, că are lecţii de făcut. Se întoarce mai apoi, din nou, spre mine zîmbind puţin autoritar şi foarte matern. Petre e elev într-a şaptea, dar nu contează, că un an pînă la capacitate trece imediat. Dar poate că e de-a dreptul pasionat, ce pasiune, să fiu serioasă, chestia asta o face doar ca să scape de lecţii şi să stea cu băieţii. Bărbată-său o face ca să scape de bătutul covoarelor şi să stea cu băieţii, îmi adaugă, zîmbind încă o dată, complice. Îmi mai dă şi niscaiva sfaturi de viitor. Petre are mîncarea pe masă şi o grămadă de idoli în cap. Cel mai des se visează un Ronaldo, brazilianul, şi are deja cîte ceva din mişcările lui. Îmi spune că acolo, pe teren, la şcoală sau în parc, e cel mai tare, e mai bun ca Niţă de la D, că Niţă ştie să dribleze, nimic de zis, dar dacă e să tragă pe poartă se intimidează şi dă nasol. Şi profu' de sport a remarca