Sunt zile in care nimic din jur nu ti se potriveste, de parca ai fi o planta adusa din cosmos si aclimatizata fortat. Floarea care-ti incheie tulpina e necunoscuta aici si, pentru ca ai frunzele crestate nitel diferit, risti sa treci drept o buruiana care ar putea fi plivita. Asta atunci cand cineva iti remarca existenta, pentru ca observatia e, ades, doar un reflex de recunoastere a propriilor valori. Ai spune ca tot ce cautam in viata sunt doar propriile clone, pentru ca ceea ce ne face diferiti ne sperie, ne macina si ne dezbina. Religia, moda, pozitia sociala, gusturile, pasiunile, echipele favorite, nivelul de informatie si cultura, toate acestea alcatuiesc crevase virtuale intre reprezentatii aceleiasi specii iar noi, in loc sa cladim peste ele punti, luam cazmaua si le adancim si mai mult. Sub mainile noastre, orice joc devine conflict, orice meci e un razboi, orice "victorie" - o umilire a diferentei. Apoi, cand ajungem in colt, ne incrucisam bratele si ne intrebam ce-i de facut: o rebeliune? un razboi? o noua ordine mondiala? o noua religie? Oricat am rasturna planeta, starea de criza e lipita de noi ca o umbra. Indiferent de pozitia, titlurile sau averile noastre, de inaltimea ghiseelor la care ne platim taxele, de rotisoarele epocii sub care ne invartim carnea, sunt lucruri care nu se vor schimba niciodata, abisuri si crize care, paradoxal, ne aseamana unii cu altii. De fiecare data suntem luati pe nepregatite: cand suntem incoltiti, nici o cheie din cele agonisite nu se potriveste, nici un speraclu nu vrea sa mearga. Iar drama ne pare atat de abstracta incat nici un tertip de-a o parfuma nu e rusinos. Ne ascundem dupa ziduri, dupa masini, dupa toale sau vile, dupa slujbe sau functii, in muzee sau carciumi, in poezele sau injuraturi, dar tot ne vine randul: ceva ne trage afara din colivie si ne tranteste lanterna in ochi. O prietena din Italia mi-a povesti