Teatrul National Cluj, Exact in acelasi timp de Gellu Naum. Interpreti: Marian Ralea, Elena Ivanca, Ovidiu Crisan, Miriam Cuibus, Eva Crisan, Maria Munteanu, Emanuel Petran, Dan Chiorean, Adrian Cucu. Regia artistica: Mihai Maniutiu. Decoruri si costume: Iuliana Vilsan. Coregrafia: Vava Stefanescu.
In ultimii ani, Mihai Maniutiu ne obisnuise cu o radicalizare din ce in ce mai grava a discursului sau scenic, spectacolele devenind treptat un fel de concentrate metaforice ce necesitau o hermeneutica particulara – seducatoare pentru fanii declarati printre care ma numar, iritant rece pentru altii. Dupa ce durata reprezentatiei a scazut drastic, direct proportional cu prezenta cuvintului rostit in raport cu miscarea (mai nou cu muzica intrupata de miscarea scenica, dupa cum aflu cu bucurie din cronicile la Pescuitorii de perle), iata-ne in fata unei surprize oarecum neasteptate. Terenul exploratoriu al regizorului este, de aceasta data, pe scena Nationalului din Cluj, un text necunoscut (deci nou, cu toate ca scris la sfirsitul razboiului) de Gellu Naum, Exact in acelasi timp, gest care il readuce, voluntar-involuntar, intre noi, pe vesnic tinarul patriarh al suprarealismului fara frontiere si fara batrinete, care s-a hotarit sa ne paraseasca cu gratie in toamna anului trecut, fara sa ne ceara parerea (de care, de altminteri nici nu i-a pasat vreodata).
Efortul de a trece, scriind acest text, peste aura magica pe care a exercitat-o asupra-mi totdeauna verbul eliptic si crud al lui Naum, dar si imaginea sa voluntar solitara, efortul de a pune in paranteze faptul ca, acum vreo cincisprezece ani, am plonjat in tara Zenobiei ca Alice in vizuina-manson a iepurelui alb, e mai mare decit mi-as fi putut inchipui. Montarile putinelor sale piese (jocuri senine declarat absurde, in care destui se incapatineaza sa vada poetici suprareralist-filozofice
