Despre „metoda“ critica a lui N. Steinhardt

Pina in 1947, N. Steinhardt publica patru carti (In genul… tinerilor – in 1934, Essai sur une conception catholique du judaïsme – in colaborare cu Emanuel Neuman, 1935, Illusions et réalités juives – in colaborare cu E. Neuman, 1936, si Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional. Critica operei lui Léon Duguit – 1936) si colaboreaza la Revista burgheza, Revista Fundatiilor Regale, Libertatea, Universul literar si Viata Romaneasca. O parte dintre aceste eseuri au fost publicate in volumele Prin altii spre sine (Editura Eminescu, 1988) si Eu insumi si alti citiva (Editura Dacia, 2001). Dupa 1947, ca majoritatea intelectualilor care au refuzat tirania „logocratiilor populare“1, Steinhardt este scos din circuitul cultural pentru o lunga perioada. Revine abia in 1976 cu volumul Intre viata si carti (Editura Cartea Romaneasca), urmat de Incertitudini literare (Editura Dacia, 1980), Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltarii, Grandiosului, Solemnitatii, Exuberantei si Patetismului (Editura Albatros, 1982), Critica la persoana intii (Editura Dacia, 1983), Escale in timp si spatiu (Editura Cartea Romaneasca, 1987) si Prin altii spre sine, ultimul volum antum, aparut in 1988 la Editura Eminescu.

I s-a reprosat lui Steinhardt absenta unei metode critice, ca si absenta unor criterii axiologice. Steinhardt pare sa scrie cu aceeasi febrilitate despre Boccaccio, Cervantes, Shakespeare, Marcel Proust, André Gide, Albert Camus, Paul Valéry, Tolstoi, Dostoievski, Céline, J.-P. Sartre, Julien Benda, Virginia Woolf, Marshall McLuhan, Charles Péguy, Oscar Wilde, Roland Barthes, Mircea Eliade, Mateiu I. Caragiale ca si despre I.Al. Bratescu-Voinesti, Emil Girleanu, Al. Caprariu, Vlaicu Birna si Eugenia Tudor Anton. Ceea ce frapeaza in toate cazurile este hedonismul lecturii, bulimia conexiunilor