Desi anuntat cu un spot de promovare anemic si destul de neconvingator vizavi de ce va sa zica Vorba lu’ Dinescu, primul talk-show programat sub acest titlu de Realitatea TV m-a convocat in fata televizorului, curios sa-l vad pe poetul Mircea Dinescu in ipostaza de moderator – pe care o gaseam interesanta ca experienta atit din punctul sau de vedere, al „actorului“ aventurindu-se deodata in necunoscutele „regiei“, cit si pentru cei obisnuiti sa-l urmareasca, uneori cu sufletul la gura, ca invitat „spectaculos“ al multor emisiuni de acelasi gen din ultimii 12 ani, unele conduse de oameni cu un har deosebit in a pune intrebari inteligente (precum regretatul Iosif Sava), facute parca sa stirneasca raspunsuri pe masura. Recunosc din capul locului ca am deschis aparatul cu anume aprehensiuni: a-i face sa vorbeasca pe ceilalti, ceea ce inseamna sa si ai rabdare sa-i asculti, nu parea a fi, dupa cum il cunosteam, cea dintii dintre virtutile lui Mircea Dinescu.
Era, dimpotriva, evident ca oferta emisiunii ce se contura miza nu atit pe „vorba“ invitatilor, cit pe cea a moderatorului; cu alte cuvinte, ni se propunea o rasturnare de roluri, partenerul de dialog urmind a asigura fundalul pe care sa se desfasoare, odata mai mult, „vocea lui Dinescu“ – de altfel una din rarele si putinele expresii ale curajului civic, ale bunului simt si ale spontaneitatii critice care a incercat sa contrabalanseze, cu efecte terapeutice incontestabile, asurzitoarea retorica a populismului de doi bani ce s-a revarsat asupra romanilor dupa 1990. Pe de alta parte, am rezervele mele fata de transfigurarea oricui, inclusiv a lui Mircea Dinescu, in „instanta mitica“, intr-o „Pithie“ prin care graieste insusi Adevarul: in fata unui public inca neeliberat de sub nefasta vraja a retetei unice se poate intimpla, chiar si impotriva tuturor bunelor intentii, ca mesajul sa fie interpretat in ref
