Ne întîlnim de două ori pe an, primăvara şi toamna.Cîteodată suntem paisprezececincisprezece, altădată ajungem la aproape treizeci.

Cînd se împlineşte un număr rotund de ani de la terminarea liceului, ne strîngem peste patruzeci, adică aproape tot grupul disponibil.

Ne chemăm între noi pe numele mic, cu apelative copilăreşti aproape uitate de noi înşine: sunt diminutivele cu care ne strigau părinţii, în urmă cu zeci de ani.

Vorbim despre tot ce ne interesează, fără restricţii tematice, dar subiectul predilect rămîne "epoca de-atunci", ce făceam la şcoală, cum erau profesorii, în ce fel descopeream lumea; pe scurt, cum era viaţa în Paradis, adică în locul de unde am fost alungaţi după trecerea bacalaureatului.

Aţi înţeles desigur că e vorba de colegii mei de liceu, de cei care - în urmă cu mulţi ani - au terminat liceul Dimitrie Cantemir din Bucureşti. Inutil să precizez: pe atunci liceele erau încă "de băieţi" şi "de fete". Vorbesc, deci, despre seria mea a Liceului de băieţi Dimitrie Cantemir, o serie ai cărei componenţi au urmat, fără excepţie, învăţămîntul superior. Segregarea pe genuri şi proporţia de sută la sută a intrării la Facultate explică multe.

S-a scris o întreagă literatură despre camaraderia adolescenţilor, despre relaţiile dintre ei formate prin convieţuire, despre întîlnirile festive la un număr rotund de ani de la absolvire, despre melancolia ce întovărăşeşte revederile, despre pitorescul divergent al traiectoriilor pe care le-a luat viaţa unui grup omogen, clasa de liceu. În cazul nostru însă, al colegilor mei de la liceul Cantemir, cea mai mare parte a clişeelor acestui gen de para-literatură nu se potriveşte.

Totul s-a petrecut pe neaşteptate. La începutul anilor '80, cînd atmosfera din ţară devenise irespirabilă, ne-am întîlnit - în Piaţa Rosetti din centrul Bucu