Poezia Norei Iuga a evoluat către un soi de impersonalizare care o "întinereşte", creîndu-i puncte de contact cu cea a optzeciştilor. Fuga de sine, comună, este evidentă, doar mijloacele diferă, însă nu total. Poeta ocoleşte mărturia ca atare, documentul grav al fiinţei, propunîndu-şi a întemeia o lume imagistică plină de ghiduşii şi pozne, suficientă sieşi, al cărei mecanism e pe de o parte revolta împotriva realului, pe de alta dezicerea de subiect. Înlăturarea ostentativă a convenţiilor, "originalitatea" crocantă reprezintă semnul mişcării centrifuge, întrucît inventivitatea, id est artificiul, certifică, cu maxim efect, despărţirea de ceea ce este dat. Însă în timp ce "poeţii în blugi" întorc pe dos clişeele, exploatează proza vieţii reciclînd-o prin deriziune, fără a renunţa la materia cotidianului (modelul lor neaşteptat: Caragiale!), Nora Iuga se plasează în sfera unui imaginar ludic, levitînd în gratuitatea acestuia. Tangenţele d-sale definitorii sînt suprarealismul şi onirismul. Dacă optzeciştii rămîn, blazaţi şi sarcastici, în zona existenţialului curent, poeta "caută ceea ce n-a văzut niciodată", cum spune Eluard, în Donner a voir. Ţinta sa o constituie insolitul. Acesta se activează prin sine, amalgamînd referinţele cele mai diverse cu o uşurinţă, cu o fluiditate care constituie ele însele o virtute poetică (funcţionalitatea, "fiziologia" formei fiind o componentă a substanţei): "îţi mai aduci aminte minodora/ cum ciocăneai dimineaţa la cocoaşa mea/ şi dinăuntru se-auzea nilul susurînd/ şi palmierii şi viperele mici şi galbene/ ca nişte jartiere de damă/ şi glasul lui ramses/ proaspăt trezit din somn/ cînd tocmai te visase/ în slipul tău triunghiular/ în care clipea ochiul lui dumnezeu/ ţii minte cum mergeam împreună la servici/ cum mîncam covrigi cu susan/ şi tu îţi ridicai puţin noaptea de pe ochi/ sam ai plătit lumina mă întrebai/ erai pudică eu