Cum de a ajuns Paşadia "să se năpustească în desfrâu"? El, cel foarte credincios sieşi pentru orizontul de cultură, întins amplu peste istorii. De unde i se trage lui Pantazi patima de a speria Bucureştii cu desfrâul şi risipa lui? El, căruia viaţa nu i-a împiedicat niciodată visul, ci i-a deschis zămislitor drum către el. Pe ce tăiş de provenienţe se sprijină spiţa bufoneriei "cu prăbuşire în noroi", a lui Pirgu? El, mereu iscat să se menţină într-o vâltoare ofensatoare de memorii ori de rostuiri prezente. Cum de şi-a pierdut Pena Corcoduşa minţile din iubire? Ea, care nu cunoscuse până la întâlnirea dintre "floarea de maidan" cu "Făt frumosul" în fiinţa căruia s-au îmbinat "strălucirile a două cununi împărăteşti", decât istoriile de amor ale lumii ei, în care mişună derbedei, femei pierdute şi vardişti. De unde farsa existenţială a cucoanei Masinca Drânceanu, creată parcă anume a absorbi Bucureştii începutului de secol XX, şi a Smarandei, străbunica lui Pantazi, reînviind cu solemnitate de ritual reveria epocii când văzuse de mai multe ori pe Napoleon I şi îi vorbise o dată, când dansase pe vremea Congresului, la Viena, cu împăratul Alexandru şi cu Metternich, când primise omagiile lui Chateaubriand şi ale lui Byron, în Italia.

Aceasta este enigma electrizantă a personajelor romanului Craii de Curtea-Veche, scriere a lui Mateiu Caragiale considerată de E. Lovinescu în Memorii, a concentra sub semnul unicităţii, arta scriitorului. Aceeaşi, despre care într-un dialog cu F. Aderca, Ion Barbu o declară "o preferinţă peste proza românească, în lumina Fraţilor Karamazov".

Mă voi constrânge să urmăresc doar mişcarea acestor personaje, în lumea creată de Mateiu Caragiale, cu nobleţea imprimată caricatural vulgarului, sordidului, subteranului, insolitului suferinţei şi a morţii, întrucât nu mai este demult un şoc al revelaţiei faptul că opera aceasta repr