- Diverse - nr. 135 / 12 Iulie, 2002 Intr-una din zile, pe la orele cand, de obicei, lumea munceste, imi suna cineva la usa. Asa cum deja m-am obisnuit, mai intai, vrand sa ma conving, cat de cat, cine este acel cineva, intreb cine-i, apoi deschid. Intreb si ascult; deocamdata, nici un raspuns. La a doua intrebare, aud un glas, soptit, nesigur: "Un copil!" Sovai un moment, apoi ma hotarasc si deschid. Intr-adevar, era un copil de vreo 8-9 ani, cu o claie de par negru, smolit, cu un tricou ce parea ca a fost candva rosu, cu pantaloni trening, nici lung, nici scurt, de o culoare nedefinita, iar in picioare, bascheti vechi, purtati pana la epuizare. Intreaga-i faptura inspira mila, com patimire amestecata, in primul moment, cu un sentiment de respingere. Si totusi, privindu-l mai atent, ii vazui ochii negri, vioi, jucausi, inteligenti. Acesti ochi ma facura sa privesc pe acest copil cu atentie. Ne priviram, cu interes. Fara sa-i vorbesc, el intelese ca-l intreb ce doreste si-mi spuse ca vrea de mancare. Cum sa nu-i dai? I-am dat si, pana sa ma dumiresc, a si plecat. Ma gandesc daca a zis ceva, nimic n-a zis. Mai apoi, am observat ca nu suna si la alte apartamente. Probabil, dupa o oarecare experienta, ajunsese la unele concluzii, asa ca nu-si mai pierdea timpul. Si azi asa, maine la fel, copilul isi facuse parca un program. La ore aproape fixe, auzeam soneria, imi raspundea la intrebarea cine-i (ii cunosteam deja vocea), ii deschideam si ii dadeam ce aveam si eu la masa. Aveam pachetelul cu mancare pregatit. Dupa un timp, i-am facut rost de ceva imbracaminte. Mi-am facut si de vorba cu el. Am aflat ca locuieste in cartierul vecin, ca mai are patru frati, ca taica-sau e la puscarie, ca el nu merge la scoala si altele. Laudandu-l ca-i frumusel, dar mai frumos ar fi daca s-ar spala mai des. Dupa cateva zile, mai sa nu-l recunosc. Era cu parul tot cret, dar pieptan