Fara a fi subiect de ancheta culturala, de polemica sau pamflet, redactorul roman de carte pare sa fi devenit in ultimul timp o tinta a publicisticii culturale. Numai in precedentele doua luni am numarat patru articole ce vizau calitatea profesionala a celor care, in rarele cazuri cind depasesc o lege nescrisa a anonimatului, impusa pe criterii nebuloase de unele edituri, au o sansa minuscula (i.e., proportionala cu marimea fontului cu care numele lor apare scris printre datele tehnice) de a se impune in constiinta cititorilor. Dintre numele cuprinse intr-o aparitie editoriala, orice sondaj ar dovedi-o, cel al redactorului este ultimul retinut de public.
Generalizind intr-un mod prea putin onest, autorii acestor articole ii traseaza redactorului roman de carte niste tuse groase, propunindu-l ca principal erou negativ intr-o piata editoriala in care mercantilismul ar fi invins valoarea. Problema acuta descoperita brusc de numerosi apartinatori la intelectualitatea romana de dupa ’89, cea a interesului comercial care sufoca dezinteresul boem, nu este, in fond, nici atit de „acuta“, nici atit de „problema“.
Numeroasele edituri care n-au alt program decit acela de a scoate titluri atragatoare pe coperti cit mai lucioase, lasind textul de interior sa se inece in propriile ineptii, nu pot obliga cititorul sa le sustina aceasta „politica“ prin cumpararea productelor lor. Selectia naturala, aflata in curs de desfasurare in Romania, si nu finalizata, a trecut respectivele carti din librarii pe tarabe, urmind a le scoate si de pe tarabe, spre topire.
Daca rationamentul care duce la concluzia ineficientei redactorului de carte roman porneste de la existenta unor edituri precum cele de mai sus, atunci n-avem altceva de facut decit sa deplingem in cor incompetenta acestor ingrijitori ai literelor romane. Numai ca o asemenea abordare a situatiei ne-ar pute
