Am admirat mereu modul in care concepe Alex. Leo Serban (p)actul cultural. Faptul ca scrie cronica de film, ca face traduceri si ca are pareri (mereu provocatoare) in materie de reflexie culturala nu este nici pe departe totul. Mai are o pasiune mare: fotografia. Aceasta nu este o indeletnicire neaparat consecventa si incrincenata, ci mai degraba un mestesug pe care autorul il minuieste uneori cu virtuozitate, alteori – cu stingacie. Dar stingacia asta este a unui dandy, mai degraba decit o neputinta endemica. Felul in care isi „pune ochiul“ pe o imagine atesta un bagaj cultural/vizual bine asimilat. Leo Serban chiar nu vrea sa socheze pe nimeni, nu doreste sa fie „postmodern“ sau „postistoric“ cu orice pret. El face ca un lucru sa „spuna“ ceva, sa nu te lase sa pleci blegit si nepasator.
Imi place felul in care isi „confectioneaza“ fotogramele. Le fotografiaza, aduna material „brut“, ca pe niste insemnari fugare, pe care le face, poate, oricine in calatorii, chiar si in trenuri sau camere de hotel… Ajunse acasa, acestea, negativele/ pozitivele, se imprastie peste tot prin „rastelurile“ mintii, in cautarea unui loc prielnic. Imaginea isi cauta textul, s-ar putea spune. Priveam sirurile de fotografii „artizanale“ de la Institutul Francez (reunite sub „sloganul“ Retrouve la distance) si incercam sa mi-l inchipui pe Leo cum le „prepara“. Vedeam un ins miscindu-se agil printr-o camera cu reviste, ziare, carti, toate sufocind spatiul. Aceasta, in cautarea „parolei“ necesare „trezirii“ din amortire a imaginilor risipite pe masa… O decupeaza cu foarfeca, o lipeste. Multiplica imaginea astfel obtinuta la copiator. Nimic spectaculos. Dar un lucru inedit se produce. Da, exact asta face Leo, „trezeste“ din moarte o reprezentare. Cea pe care a vazut-o, a fotografiat-o, a memorat-o mai mult sau mai putin. Gestul lui este diametral opus celui al japonezilor-amatori c
