Ce este normalitatea? Eu mă consider un tip normal, numai că sunt diferit de ceilalţi. De aceea normalitatea mea s-a constituit şi există polemic, în răspăr, împotriva normalităţii comune. Nu înţeleg şi n-am să accept niciodată de ce mereu şi mereu individualitatea trebuie sacrificată pentru ceea ce atât de vag se cheamă valorile comunitare, regulile sociale. Mi-am construit întreaga existenţă ca un triumf al adevărului personal în faţa devărului stupid, ipocrit al celorlalţi.
În 1953, la începutul primăverii, m-am căsătorit cu Chiara. Stalin tocmai încetase din viaţă, de câteva săptămâni, din pricina unei hemoragii cerebrale. Mai ales în ultima perioadă mefienţa lui ajunsese maladivă, paroxistică, peste tot vedea comploturi şi îşi distrugea duşmanii, reali sau închipuiţi. Cu toate păcatele lui însă, îl admiram pe georgian şi nu pot să spun că moartea lui nu m-a afectat. Probabil a fost moartea care m-a tulburat cel mai tare, mai mult decât decesul ulterior al părinţilor mei, pe acesta îl percepeam ca pe ceva ţinând de ordinea dată a lucrurilor. În schimb, un ins colosal ca Stalin nu e drept să treacă în nefiinţă...
Intrasem în Sistem de pe băncile Facultăţii. Imediat după ce încheiasem studiile, fusesem trimis un an să mă specializez la Moscova. Cunoşteam aşadar foarte bine, din lăuntru, grozăviile din Soviete, nu eram un inocent şi cu toate astea, sau poate tocmai de aceea, îl admiram pe stăpânul Kremlinului.
La întoarcere, element strălucit, de mare încredere şi de mare perspectivă, am fost încadrat în Centrală, la Bucureşti. După două-trei săptămâni, am cunoscut-o pe Chiara: întâmplător, într-o cofetărie. Era studentă în ultimul an la Geografie. M-au cucerit ochii săi blânzi ca o după amiază senină de septembrie, petrecută undeva departe, pe malul unei ape curgătoare. Din clipa când un fost coleg de facultate ne-a făcut prezentările, ea
