Cartea doamnei Sanda Sântimbreanu, apărută la Editura Maşina de scris în 2001, este un fel de destăinuire făcută în spirit analitic şi totodată o manifestare elocventă a talentului său literar. O viaţă în plus este un volum de proze a căror întindere variază şi a căror unitate este dată de tema prezentă în fiecare dintre scrieri, trecutul, adus în prezent, o răfuială cu el şi cu eroii lui. Se observă însă, tocmai prin această destăinuire făcută când într-un registru autobiografic, când în plan pur fictiv, că intenţia autoarei este de a depăşi acest moment grav.

Volumul se deschide cu o mărturisire a scriitoarei unde cititorului i se va dezlega misterul titlului. Scrisul este cel care îi oferă Sandei Sântimbreanu o altă viaţă, o viaţă în plus. Tonul confesiv este general. Fatalitate începe direct, ca într-un jurnal intim: "Viaţa mea şi-a pierdut orice sens. Prezentul e un spaţiu gol..." Sau Temniţa: "Nu ştiu de unde vine nevoia asta târzie de a vorbi despre mine, după ce toată viaţa m-am ignorat." Acel personaj de gen masculin din Cariatida, care şi el vorbeşte la persoana întâi, nu e decât o mască, aşa cum şi cel din Ultima dimineaţă pare doar un paravan. O viaţă în plus este asemenea unui confesional catolic, un loc în care autoarea îşi revarsă preaplinul de amintiri incomode pe un ton pesimist, cu o tristeţe uneori cioraniană, alteori temperată de resemnare: "în dimineaţa asta voi muri! încerc fiorul straniu al presentimentului că ziua de mâine nu mai există pentru mine" (Ultima dimineaţă). Fiecare personaj îşi încheie socotelile, ajuns într-un anotimp al adevărului.

Şi mai abrupte în sinceritatea lor sunt cele trei dialoguri, Dialog cu fantoma tatălui meu, Convorbiri cu fantoma mamei adoptive, Dialog cu fantoma lui Miron. Tatăl, mama, cât şi Miron sunt aşezaţi pe câte un scaun şi astfel începe un spectacol nefiresc, imposibil în realitatea trec