S-a scris mult despre proza şi poezia medicilor, criticilor, pictorilor, filosofilor, sociologilor şi încă mai mult, tomuri, glosîndu-se în orizontul (închis) al sintagmei ut pictura poesis; toate frazele obosite şi toate ideile primite, mirosind a naftalină, se înviorează brusc însă printr-o întîmplare precum aceea petrecută, recent, în Atelierul de potcovit inorogi, strămutat, pentru o seară, de la Casa Pogor lîngă şevaletul, şi celebrul pat din Strada Armenească, proprietăţi garantate (ba, chiar, şi ocrotite) ale lui Val Gheorghiu. Prozator, eseist, publicist, pictor - despre care s-au rostit, în timp, cei calificaţi să facă -, Val Gheorghiu e şi un amfitrion şugubăţ, pus pe şotii culturale, riscînd o "manifestare multimedia" într-un loc unde s-au văzut de toate: proze scurte, arlechini, dansatoare, uşi celebre, umbre, culori, tot felul de bunuri simbolice care îi vor fi hrănit spiritul şi viaţa: cartea/viaţa, pînzele/traiul, sufletul/trupul, ochiul/viziunea. Într-o seară, sub privirea amuzat-caldă-ironică a meşterului din Atelier, ai norocul să descoperi un prozator tînăr, Florin Lăzărescu, să asculţi, din nou, vorba molcom-apăsat-pedantă a magistrului Mihai Ursachi, muzica lui Romeo Cosma, frazele inspirate - o nouă pictură - ale lui Valentin Ciucă, să (re)vezi barba lui Nicolae Turtureanu, să ghiceşti şoaptele lui Emil Brumaru - adunaţi toţi în Cenaclul lui Nichita Danilov şi, în toate, (i)realitatea imediată a picturii lui Val Gheorghiu, de curînd reîntors din Bermude. Şi toţi revendicînd cea mai frumoasă temă literară: însăşi marginalitatea lor, fecundă, aducătoare, iată, de noroc.

Şi mai era ceva, acolo: farmecul, pur şi simplu. Categoria frumosului, atît de disputată de filosofi şi esteticieni, a creat o alta, în literatură, pe care criticii literari au semnalat-o, în secolul XIX, la "veselul" Alecsandri şi la "tristul" Eminescu, dar despre car