M-am dus acum vreo cinci ani la Muzeul Ţăranului Român să-i iau un interviu lui Horia Bernea. Ratez întîlnirea. Dl director vă cere scuze - a părut ceva neaşteptat în program... Cum şi în programul meu se ivise o oră cu care nu ştiam ce să fac, încep să mă preumblu prin muzeu. Mă feream de sălile cu vizitatori în ele şi mă intersectez cu o persoană care părea de-a casei: o femeie pe care parcă o cunoşteam, parcă mă cunoştea şi ea. Scundă, grăsuţă, voce plăcută şi cu nişte ochi de o vioiciune jucăuşă. Ne ştiam, fără nume, din Piaţa Universităţii, o mai văzusem, cînd şi cînd la televizor, fără să fiu sigur că era ea. Există cameramani de televiziune care aleg unghiuri de filmare "artistice", încît şi oameni pe care îi cunoşti foarte bine ţi se par de nerecunoscut. Aflasem că ea, Irina Nicolau, e un fel de enciclopedie a Muzeului Ţăranului, citeam ce se scria în reviste, minunîndu-mă că nu pică niciodată în laţul stilului doct. De-abia după ce am văzut-o acolo mi-am dat seama că trăia în două lumi la fel de vii pentru ea şi pe care le observa cu aceeaşi curiozitate.

Etnografii, mulţi dintre ei, plîng după puritatea unor obiceiuri pierdute şi se uită chiorîş la prezentul kitsch în care ne complacem. Visează după un ţăran îmbrăcat în costum popular, se simt insultaţi de satul contemporan, tot mai rupt de tradiţii şi pervertit de influenţele mahalalei urbane.

Irina Nicolau vedea cu totul altfel aceste lucruri - încercînd să-şi explice trecutul ca pe nişte momente ale unui viitor la care n-am avut acces fiindcă între timp a devenit trecut, iar prezentul ca pe o formă de compromis între viitorul trecutului şi trecutul viitorului.

La o asemenea viziune nu ajung decît cei puţini cărora nu li se blochează între etaje liftul cu care coboară în trecut. Dintre aceşti puţini, doar cîţiva sînt în stare să se întoarcă pînă la ultimul etaj, ca şi cum acesta