Am trăit s-o vedem şi pe asta: cînd guvernanţii noştri par mai interesaţi (înţelegeţi ce vreau să spun) ca niciodată de o legislaţie care să interzică manifestările fasciste şi evocarea protagoniştilor lor de odinioară (vezi cazul busturilor lui Antonescu şi al străzilor care-i poartă numele), cea mai pură şi nesofisticată propagandă comunistă se lăfăie pe un post de televiziune. Binecunoscuţi ca mieluşei, incapabili să facă rău, darămite să comită crime, comuniştii reapar în văzul lumii, cuprinşi de nostalgie faţă de trecut şi de duioşie pentru liderii lor de ieri. La O.T.V., Dan Diaconescu l-a invitat într-o miercuri seara, acum cîtva timp, pe Paul Niculescu-Mizil. Nimic de zis: Mizil nu s-a numărat printre cei mai virulenţi şefi ai regimului apus trecînd drept un om cumsecade şi, în anumite perioade, mai descuiat ca alţii. A publicat recent o carte de memorii, oferindu-i lui Diaconescu prilejul să-l expună pe micul ecran.

Ce am văzut şi auzit a fost şocant. Nu în sensul că Mizil era primul care spunea aceste lucruri, dar în acela că era cel de la care ne-am fi aşteptat cel mai puţin şi în acela că tonul calm, potolit, "obiectiv" pe care vorbea făcea credibile unele din afirmaţii. Grav a fost că Mizil a spus ce a spus (urmărit cu atenţie mută şi respectuoasă de moderator, a cărui voce mieroasă abia dacă a articulat întrebările) şi că n-a spus ce trebuia spus.

A spus, de exemplu, că Dej şi-a iubit ţara pînă la a solicita în 1953 o hotărîre de guvern care să comunice sovieticilor că R.P.R. n-are nevoie de trupe străine pe teritoriul ei. În spirit democratic, Dej s-a sfătuit cu ceilalţi conducători. Hotărîrea, dacă am înţeles bine, a rămas secretă pentru poporul român. Din dragoste. Cît despre sovietici, nu se ştie dacă au aflat de ea. Ce n-a spus Mizil este că în 1953, din aceeaşi iubire pentru români, Dej umpluse închisorile şi lagărele de concet