Discutam săptămîna trecută despre formele trunchiate cu care apar tot mai des, în vorbirea familiară şi în transcrierile ei, unele verbe. La trăsăturile deja amintite ale tendinţei ar mai merita să fie adăugate cîteva observaţii. în primul rînd, exemplele arată că poate, ca formă de indicativ prezent, persoana a III-a, a verbului a putea, are particularitatea de a apărea în forma trunchiată chiar şi în afara combinaţiei cu conjuncţia să: atunci cînd e însoţit de pronumele reflexiv - "Păi zău aşa, se poa'?" (EZ 22.02.2000); cu aceeaşi formă abreviată e folosit - ba chiar mai des - şi adverbul provenit din verb: "poa' vin cu o idee" (gameszone.ro); "poa' se cară" (colegi.ro); "poa' facem ceva" (misu.dc.ro); "poa' mă ginesc ăştia" (telenoiz). în ceea ce priveşte o eventuală evoluţie spre fixare şi autonomizare - asemenea celei care a produs adverbele parcă şi cică - se pot face doar previziuni foarte prudente. Important nu este cît de des sînt scrise acum sudat grupurile de cuvinte - precum crecă, din exemplele de săptămîna trecută - pentru că respectiva grafie se poate datora neglijenţei, amuzamentului sau teribilismului -, ci în ce măsură formele respective pot reprezenta, din punct de vedere sintactic şi semantic, elipse lexicalizate. Formele verbale construite cu conjuncţia să ca element introductiv al unei completive sau subiective (poa' să, tre' să) au mai puţin autonomie decît combinaţiile cu că: las'că devine o marcă discursivă, un conector pragmatic, în care suspensia subordonatei produce insinuări şi subînţelesuri - las' că (vezi tu...) - , iar cre'că e folosit cu destulă uşurinţă în construcţii eliptice: Vine? - Cre'că (da)! Pentru tre' şi poa' folosirea trunchiată este de semnalat şi pentru că este posibilă interpretarea ei ca particularitate a clasei verbelor modale, manifestată exclusiv la nivelul limbii populare.

De altfel, impersonalul a tre