Studiu de terminologie, Munca şi răsplata ei, este o extrem de documentată analiză a conţinuturilor semantice şi a modalităţilor curente de folosire - cu importante evoluţii de-a lungul timpului - a termenilor cei mai uzitaţi în relaţia muncă-răsplată. Materialul documentar vast care a stat la baza acestei curajoase întreprinderi - o mare parte din el inedit -, documente oficiale de o bogăţie onomasiologică uimitoare (hrisoave, izvoade, catastife, răvaşe, ţidule, pravile, arătări, aşezăminte, bugete, nizamuri, norme, rezoluţii, danii, diete, tocmeli etc.), a condus-o pe cercetătoare deseori la confluenţa mai multor domenii de cercetare şi, implicit, la relevarea unor aspecte extralingvistice deosebit de interesante. Interpretarea nuanţată a faptelor de limbă pare să depindă destul de mult de implicaţii socio-economice, politico-istorice, juridice sau culturale.

Perioada aleasă pentru cercetare (1711-1821) se dovedeşte a fi suficient de întinsă şi de bogată în documente variate pentru a schiţa o anumită evoluţie a raporturilor muncă-răsplată. Termenii care desemnează răsplata sînt incredibil de pitoreşti şi de numeroşi (de ordinul cîtorva zeci), enumerarea lor transformînd pagina într-un adevărat text literar. Iată doar cîţiva: bărbînţă, cîşti, curupcă, gloabă, mortasipie, telalîc, ugeret, rusumat, tringhelt ş.a. Analiza acestor termeni este minuţioasă, în funcţie de prima atestare, originea lor, răspîndirea geografică, tipurile de documente unde apare atestarea, pentru ce/cui/cine acordă respectiva răsplată etc..

încă de la început denumirile cu care operează cercetătoarea sînt strict definite pentru a se evita orice fel de confuzie: �vom vorbi nu de angajare, ci doar de raporturi (ori relaţii) de muncă oficiale, particulare, comunitare, după cum acestea se stabilesc între o anumită persoană care munceşte şi urmează să fie răsplătită şi respectiv