In strainatate ati inceput prin a dirija opera, ceea v-a creat o „eticheta“ greu de inlaturat, dar v-ati impus apoi si pe podiumul de concert.

In 1991 am plecat de la Viena, pariind cu Abbado ca lucrurile se vor schimba fundamental la Staatsoper. Cei cinci ani petrecuti acolo au fost extrem de importanti, dar ucenicul trebuia sa devina „ucenicul calator“, iar pe de alta parte, si Bruno Walter (iertata-mi fie lipsa de modestie), ca sa evolueze in structura vieneza, a trebuit sa plece din capitala Austriei si sa faca un tur pe jumatate de glob pentru a reveni apoi aureolat… Ca urmare a activitatii mele vieneze si a primelor discuri la Deutsche Grammophon, a prezentei in Festivalul „Rossini“ de la Pesaro, am devenit, pentru trei ani, din 1992, invitat permanent la Metropolitan – New York, unde am dirijat si doua noi productii: Semiramida de Rossini si Ariadna la Naxos de R. Strauss, dar si reluarea operei mozartiene Flautul fermecat. A fost, de asemenea, o experienta remarcabila, binevenita, pentru ca, sincer, imi lipsea marea casa de opera, dar acolo am descoperit o alta dimensiune a teatrului de opera. „Met“ este o industrie enorma si este, fara indoiala, de apreciat faptul ca, desi se confrunta cu dificultati financiare, a fost singurul teatru care a pastrat stacheta distributiilor omogene de inalt nivel. Dupa trei ani de activitate la Staatsoper Viena, incercind sa-mi gasesc un impresar care sa-mi ofere contracte pentru concerte, mi s-a raspuns ca este dificil, dat fiind ca eu sint… dirijor de opera! Exista, intr-adevar, o eticheta care te urmareste de la Viena la Vancouver si la Tokyo! La fel s-a intimplat si in domeniul inregistrarilor, cind CD-ul cu Lucia di Lammermoor de Donizetti, pe care l-am realizat la Deutsche Grammophon (cu Studer, Domingo, Ramey), a fost ales „Discul Anului“.

Marele meu debut discografic a reprezentat, de fapt,