Astazi, 23 iulie, dupa 50 de ani de la data intrarii sale in vigoare, expira Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, primul pas in constructia Uniunii Europene de azi.

Formal, este vorba doar despre un tratat politic cu puternice reverberatii economice. In realitate, este vorba despre miscarea politica fundamentala care a permis statelor din Europa Occidentala, aflate inca sub socul profund al celui de-al doilea razboi mondial, sa-si poata redefini destinul intr-un sens cu totul nou, cel al colaborarii intru bunastare. Iar rezultatul a fost, intr-o prima etapa, o evidenta crestere a economiilor nationale in formula sociala a „statului bunastarii“, urmind apoi etapa reunirii politice a bunastarilor sociale nationale in spatii comune din ce in ce mai largi, intr-o evolutie care a mers de la „Benelux“ la ceea ce cunoastem azi ca fiind cercul de 15 state al UE, deschis miine spre alte zece noi state din centrul si estul Europei (practic toate, cu exceptia Romaniei si Bulgariei).

Desigur, din perspectiva cititorului roman, povestea bunastarii este cea mai fascinanta dintre toate, dar este o lectie a carei valoare trebuie descifrata tocmai prin dimensiunea esentiala a ceea ce a insemnat atunci efortul de depasire a rationamentului predominant in istoria lumii pina in acel moment, respectiv cel bazat exclusiv pe „interesul national“. La inceputul anilor ’50, cele mai multe tari din Europa Occidentala dadeau primele semne timide de ridicare din ruinele razboiului, economia lor nationala era devastata, nivelul de viata al populatiei era extrem de scazut, pentru cei mai multi mizeria era un fenomen de zi cu zi. In incercarea de a depasi situatia foarte dificila in care se aflau, sase tari europene au decis atunci sa-si puna in comun resursele din sectoarele economice cele mai importante pe care le detineau in domeniul carbunelui si ote