A-l pune astăzi în scenă pe Caragiale presupune asumarea unei poziţii, a unei răspunderi; o altfel de răspundere decât cea artistică, cea pe care o presupunem în mod firesc. Este răspunderea ce priveşte viziunea noastră actuală vis-à-vis de operă, este răspunderea poziţionării noastre faţă de opera marelui clasic. Să nu dramatizăm.

S-a încheiat stagiunea 2001 - 2002; în a doua parte a acesteia - rostuite pe parcursul anului aniversar închinat memoriei lui Caragiale - două momente petrecute la nivelul teatrului liric, de asemenea al teatrului de dans, readuc în atenţie aspecte ce ţin de condiţionarea limbajelor artistice, de determinările reciproce ale acestora în cadrul actului scenic. Am în vedere spectacolul în reluare cu O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu, pe scena operei bucureştene, spectacol datorat regizoarei Cătălina Buzoianu, am în vedere recenta premieră La douăşpe trecute fix, o adaptare după Caragiale, spectacol realizat de coregrafa Adina Cezar în colaborare cu Teatrul �Oleg Danovski" din Constanţa, în baza scenariului semnat de Ana Maria Munteanu.

În ambele cazuri, captivant îmi apare raportul determinărilor ce condiţionează libertatea creatorului, aria de desfăşurare a acestuia. În ambele situaţii reperul îl constituie Caragiale. Determinările limbajelor sunt diferite, viziunile regizorale sunt diferite şi, desigur, rezultatele se definesc în consecinţă.

În cazul recentului spectacol de la Constanţa, cele două creatoare nu au avut în vedere revitalizarea scenică a lumii lui Caragiale. Adina Cezar şi-a propus şi a realizat definirea unei posibile viziuni contemporane asupra spiritului caragialesc într-o interpretare coregrafică a unor fragmente de texte din Conu Leonida..., O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută; textele înseşi, aidoma unor inserţii succinte, au rolul de a declanşa situaţiile scenice pe care mişcare