Mariana Marin este o poetă iubită. Chiar dacă nu e o poetă importantă, în sensul în care sînt consideraţi la noi poeţii importanţi: prezenţă în manuale, prezenţă la televizor şi alte mondenităţi care dau măsura consacrării în spaţiul românesc. Chiar dacă nu e ca Ana Blandiana bine situată în sufletul autohton, chiar dacă nu e un simbol al dizidenţei culturale, Mariana Marin e o poetă respectată pentru curajul şi directeţea ei din perioada comunistă. Ea a reuşit şi o importantă performanţă în planul relaţiilor literare: ea e pomenită, aplaudată şi premiată de toate taberele. Faptul se explică probabil în primul rînd prin valoarea literară adevărată a celor scrise de ea şi despre asta o să fie vorba în continuare, dar mai există şi o explicaţie pămîntească: Mariana Marin are ceva din fiecare generaţie literară. Trăieşte boem şi nepăsător ca histrionii anilor '60, are în poemele ei o intransigenţă morală asemeni celei anunţate de generaţia '80 (şi a participat cu mult ecou, chiar dacă cu un scris cumva diferit la Cenaclul de Luni), iar acum a ştiut să se apropie cu naturaleţe de tinerii anilor 2000. Cum? într-un fel foarte simplu: comunicînd firesc. Fără emfază şi exces de metafore, fără sfătoşenie plicticoasă, cu un fel de tinereţe care ne-a cucerit şi care ne-a făcut să-i citim cărţile poate mai atent şi mai personalizat.

Acum Mariana Marin şi-a adunat toate poeziile într-un volum. A ieşit o carte groasă, format mare, o carte care n-are nimic dintr-o graţioasă plachetă de versuri, ci aduce mai mult a manual. Nu este vorba despre o antologie de autor, ci chiar despre întreaga operă de pînă acum, aşezată în ordine cronologică, începînd cu Un război de o sută de ani din 1981 şi terminînd cu un grupaj de inedite.

în acest grupaj de inedite, spre care se îndreaptă în primul rînd atenţia cititorului, se poate spune că e vorba despre o monotonie a sunetul