Secul zilei "Cina cea de taina" a lui Leonardo de Vinci e o pictura celebra. E atat de celebra incat a ajuns sa se vorbeasca mai mult despre ea decat sa fie privita. Majoritatea oamenilor n-au vazut-o niciodata dar stiu despre ea din auzite. Asa ca sunt nevoiti sa creada tot ce se spune. Si, tipic situatiilor de genul acesta, probabil ca prea putin din ce se spune e adevarat. Celebritatea picturii intrece insasi pictura. Vedem tot felul de filmulete stiintifice despre tablou, documentare facute cu seriozitate si putere persuasiva, construite, de regula, in jurul cate unui prezentator cu par alb, lentile groase la ochelari si gesturi de spadasin. Albul parului inspira o puritate angelica, iar lupele ochelarilor induc un misterios sentiment de siguranta: intre noi fie vorba, ar trebui sa ne inspire, mai degraba, neincredere. De unde stim cand a fost ultima oara la oculist? Poate trebuia sa isi schimbe de mult dioptriile dar i-a fost lene s-o faca. Totusi mergem pe mana lui. Are par alb - zicem ca-i om serios. Are ochelari - inseamna ca nu-i va scapa nimic. Gesticuleaza? Poate a fost agent de circulatie inainte. Si-atunci avem un motiv in plus de incredere. Ca nu ajunge oricine sa dirijeze traficul. Acolo trebuie sa stea un om cu mintea foarte ordonata, care stie precis unde isi tine toate lucrurile. Ce s-ar intampla daca ar ajunge in intersectii unul care bajbaie dupa papuci dimineata? Probabil se dau teste foarte dure pana se stabileste omul potrivit pentru aceasta meserie de precizie: candidatii sunt pusi, de pilda, sa doarma in dormitoare comune, cu camere de vederi ascunse sub pat. Dimineata e clipa adevarului: ala care a nimerit din prima-n papuci e omul nostru. Care bajbaie, nasol: o masina nu-i un papuc. Daca scapi un cascat de-asta in mijlocul strazii, ies niste ambuteiaje de nedescris. Dar ce treaba are asta cu arta? Pai are: pentru dirijorul de trafic, o