Unul dintre succesele Securităţii după 1990, aşa desfiinţată cum era, e că a pus surdină asupra activităţii disidenţilor şi că i-a încondeiat în ochii opiniei publice, micşorîndu-le credibilitatea.
E anormal şi imoral ca la 13 ani de la Revoluţie în România să nu se ştie de la A la Z cine au fost cei care s-au împotrivit ceauşismului. Avem o jenantă inflaţie de revoluţionari, mulţi brevetaţi la negru, comisii parlamentare care caută cai verzi pe pereţi pe bani publici, dar statul nu a manifestat pînă în prezent nici cea mai vagă curiozitate să afle cîţi disidenţi şi oponenţi ai totalitarismului au existat în ultimele decenii ale comunismului autohton.
I-am cunoscut de curînd, la Sighet, pe cîţiva dintre ei. Am înţeles, ascultîndu-le mărturiile, că mai există mulţi alţii, oameni simpli, care s-au împotrivit regimului în diverse localităţi din ţară.
De urma acestor cîţiva au dat, din aproape în aproape, organizatorii Memorialului Sighet.
L-am cunoscut, de pildă, pe ploieşteanul Vasile Paraschiv, cel care a fost declarat în repetate rînduri nebun de medici psihiatri aflaţi în slujba sau în solda Securităţii. N-a fost singurul disident care a fost ştampilat astfel de medici psihiatri români care nici astăzi nu şi-au cerut scuze pentru aceste asasinate civice. L-am cunoscut pe cel care în '80 a aruncat manifeste pe Lipscani de la ultimul etaj al unui imobil aflat în reparaţii. Omul se numeşte Gheorghe Năstăsescu. Am aflat despre anii de puşcărie la Aiud ai lui Radu Filipescu, deţinut politic într-o perioadă în care în România nu mai existau decît deţinuţi de drept comun. Dumitru Iuga, despre care, spre ruşinea mea, nu ştiam că a făcut puşcărie politică pînă în 1989, a povestit la Sighet cum a ajuns să fie socotit de Securitate un element irecuperabil. Unul dintre cei care l-au anchetat pe Dumitru Iuga e colonelul Ilie Merce, membru în Par
