Recent încheiatul bacalaureat a adus în prima pagină a ziarelor un nou tip de corupţie: corupţia autodenunţaţilor. Nu ştiu exact ce prevede legea în legătură cu mituitorii ce hotărăsc să-şi mărturisească ticăloşia. în opinia mea, nu există nici o diferenţă între corupt şi corupător şi ei ar trebui trataţi identic. N-am văzut nici un fel de statistici, dar nu cred că reclamagiii au ieşit la rampă după ce li s-a rezolvat problema. Aş crede, mai degrabă, că decizia autodenunţătorului ia naştere din nemulţumirea că lucrurile n-au ieşit cum spera el.

N-am nici un fel de consideraţie pentru părinţii copiilor care după ce-au dat - de bună voie şi nesiliţi de nimeni - sute de mii de lei membrilor comisiei de bacalaureat sunt cuprinşi de-un acces de demnitate şi denunţă mârşăvia. Nu ştiu cine e mai ticălos: profesorul care primeşte cadouri, sau părintele care după ce-a neglijat ani în şir educaţia copilului încearcă să corecteze carenţele odraslei băgând mâna în buzunar. Nu mă refer la categoria, existentă şi ea, a profesorilor odioşi ce nu se sfiesc să pretindă cadouri ori sume de bani. Mă refer la nesimţirea tot mai multora dintre părinţii pentru care profesorul reprezintă un impiegat căruia îi împingi pe lângă ghişeu paporniţa din care iese gâtlejul măcăitor al raţei îndopate şi creasta roş-proletară a cocoşului.

Că s-a ajuns la un fenomen de masă, nu trebuie să şocheze pe nimeni. S-a ajuns unde era inevitabil să se ajungă. Lumpenizaţi cu cinism, lăsaţi mereu la coada-cozilor, profesorii (de toate gradele) reprezintă pentru guvernanţi o entitate enervantă, neproductivă, pe scurt, un balast. Reprezentată de lideri sindicali de mai mare ruşinea, clasa educatorilor s-a scufundat, de doisprezece ani încoace, în mlaştina tăcerii şi a compromisului. Cunosc destule cazuri de profesori universitari la care mizeria economică s-a transformat, tiptil-tiptil, în miz