Fundaţia "Academia civică" a organizat la începutul lunii iulie, la Sighet, a zecea ediţie a Simpozionului de istorie contemporană. Tema ediţiei: "Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem". M-am aflat printre numeroşii participanţi, invitat de cei cărora li se datorează, în chip decisiv, faptul că Memorialul de la Sighet există şi că Simpozionul a avut loc: Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Spre deosebire de mulţi alţii, eram acolo pentru prima dată.
Ştiam din auzite ce lucruri admirabile înfăptuiseră la Sighet Ana Blandiana şi Romulus Rusan, cu o cheltuire imensă de energie, cu o eroică stăruinţă. Ce am văzut mi-a întrecut însă aşteptările.
Mai întâi Memorialul, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, spre a reproduce întocmai titulatura acestei instituţii.
Există, desigur, şi Aiudul, există Gherla, Piteşti, Râmnicu Sărat, Caransebeş, Galaţi, toponime a căror invocare configurează arhipelagul românesc al represiunii comuniste, al detenţiei, al martirajului şi al morţii. Există şi acestea în conştiinţa românilor, dar ca repere materiale ele încep să dispară. Unele foste închisori, după cât am aflat, vor fi demolate (v. şi în "Memoria", nr. 36-37), pământul de sub ele va fi bătătorit, pe locul unde au funcţionat se vor înălţa clădiri noi, cu altă destinaţie, bineînţeles. Şi este rău? Este rău, voi răspunde, atâta vreme cât aceste foste incinte ale ororilor dispar fără urmă, atâta vreme cât nimic nu va mai aminti noilor generaţii faptul cumplit că ele au existat. Îşi poate închipui cineva demolarea Auschwitzului, din raţiuni edilitare sau de oricare alt ordin? Negaţioniştii din viitor ai crimelor comunismului vor găsi cel mai mare sprijin în această benevolă (şi inocentă?) dispensare de probe.
Cu atât mai mare este, în aceste condiţii, însemnătatea Memorialului de la Sighet, a complexului muzeistic şi a activităţilor
