Probabil că întuneric la amiază este una dintre cele mai cunoscute cărţi scrise vreodată despre infernul în care s-a transformat utopia comunistă şi, în acelaşi timp, una dintre cele mai dure. Interzisă mulţi ani în statele lagărului socialist, ea e publicată acum, la Editura Humanitas, într-o a doua ediţie în româneşte, într-un moment în acelaşi timp ingrat şi propice: ingrat pentru că interesul faţă de acest tip de literatură e din ce în ce mai scăzut într-o ţară pentru care soluţia moştenirii comuniste este uitarea, însă propice fiindcă, după pierderea, prin supralicitarea lor, a preocupărilor pentru dramele victimelor totalitarismului şi după eşecul lamentabil, cauzat de neprofesionalism, al cîtorva lucrări autohtone dedicate acestui subiect, o carte precum cea a lui Koestler este exact ceea ce trebuie ca cititorul dezabuzat, prea puţin convins de vînătoarea de torţionari printre femei de serviciu şi cîini cu grade militare, să se trezească din ultimele iluzii. Spre deosebire de majoritatea volumelor, de memorii, apărute după ridicarea Cortinei de Fier şi care adeseori alimentează setea de senzaţional a publicului, întuneric la amiază nu descrie torturi fizice sau chinuri de neimaginat; o face, să spunem, cel mult indirect, prin teroarea pe care Rubaşov o recunoaşte în ochii tînărului cu care e confruntat zi după zi şi în ultimul strigăt al prietenului său de-o viaţă, de nerecunoscut în trupul slab cărat de gardieni spre locul execuţiei. Iadul prin care trece Rubaşov este, însă, mai cutremurător decît mutilarea trupească, este sacrificiul pe locul de veci al iluziei revoluţionare.

Astfel, Rubaşov nu este eroul clasic anticomunist, nu e nici omul din mulţime, care vrea să-şi salveze propria intimitate şi bucăţica de libertate personală, din Orwell, şi nici militantul convertit la democraţia tradiţională. Ceea ce-l defineşte e mai puţin stagiul îndelun