Acum cîteva decenii, Roland Barthes consacra una din faimoasele lui Mitologii Turului ciclist al Franţei. Ca şi biftecul, competiţia anuală de ciclism era interpretată, semiologic, un triumf al imaginii asupra realităţii, al artificialului mediatic asupra naturalului sportiv. Nu ştiu la ce performanţe ajunsese televiziunea franceză de sport în anii '60, cînd scria Barthes, dar ştiu cum arată astăzi la televizor Turul Franţei, pe care îl urmăresc, de ani buni în fiecare început de iulie. Şi trebuie să mărturisesc că interpretarea (uşor ostilă, vădit ironică) a eseistului francez nu mi se mai pare corectă. Sigur că imaginea manipulează. Dar oare n-o face şi cuvîntul? În afara acestei supuneri naive faţă de un cod de reprezentare, n-ar exista nu numai televiziune, dar nici literatură. De la epopeile vechi la ficţiunile moderne, totul este o formă, mai mult sau mai puţin asumată, de manipulare. Cât priveşte ideea lui Barthes că Turul este o epopee modernă, n-am cum să nu fiu de acord cu ea.

Turul ciclist al Franţei văzut la televiziune este un poem cavaleresc pe două roţi, epopee modernă a căutării Graalului, un spectacol sportiv doar în punctul de plecare, fiindcă, în acela de sosire, ni se revelă ca o ficţiune literară complexă, eroică şi comică, măreaţă şi banală, expresie a unei necesităţi ineluctabile sau a celui mai pur accident. Textul Turului Franţei are un context la fel de sonor ca o cutie de rezonanţă. Acest context e dat de istoria şi de geografia Franţei, de monumentele revizitate ale trecutului şi de peisajele prezentului. O sută şi ceva de bărbaţi curajoşi pedalează două săptămîni la rînd, aproape zi de zi, urmînd un traseu iniţiatic care urcă din cîmpie la munte şi recoboară spre mare, traversînd ca un sistem circulator, toate provinciile Franţei, spre a ajunge în Paris, pe Champs-Elysées, în vecinătatea Arcului de Triumf. Caravana îşi are ca