Ampla expoziţie de la Muzeul Naţional de Artă, unul dintre cele mai importante evenimente ale acestui sezon, aşază personalitatea artistică a lui Peter Jacobi în limitele unui continuu paradox şi în spaţiul unei incontestabile performanţe. Sculptor prin formaţie şi printr-un îndelungat exerciţiu, adică un cunoscător profund al materiei brute şi al formei lipsite de ambiguităţi, el îşi dublează permanent orizontul tridimensionalului cu reveria incontinentă din universul imponderabil al fotografiei. De fapt, personalitatea reală a lui Peter Jacobi se defineşte exact doar la intersecţia obiectului cu ficţiunea, a realului cu imaginarul, a spaţiului ferm cu proiecţia utopică. între sculptură şi fotografie, în acest interval atît de ferm polarizat, el nu face doar o echilibristică riscantă şi spectaculoasă, un fel de sistematizare sofistică a unei indecizii schizoide, ci şi un enorm efort de conciliere interioară a unor limbaje care, printr-un exces de autonomie, tind să fragmenteze, după scheme minore, însăşi realitatea. Sculptura şi fotografia lui Peter Jacobi reprezintă, în sisteme de codificare diferite, perspective specifice asupra aceleiaşi existenţe materiale şi simbolice. Aşa cum sculptura, în speţă forma, se naşte ca un act simbolic în vădită opoziţie cu amorful substanţei pe care o absoarbe spre a o redefini, fotografia este vehiculul prin care lumea reală, ezitantă şi perisabilă în discursivitatea ei cotidiană, se proiectează în spaţii incoruptibile, înfrînge temporalitatea şi respiră vizibil aburul transcendenţei. Dacă prin această sculptură, ingenuă sau pură - adică lăsată aproape de starea genuină a materiei sau, dimpotrivă, distilată formal pînă la obţinerea unor geometrii infailibile şi a unor ritmuri literalmente matematice -, Jacobi modelează tactil spaţiul şi construieşte nemijlocit arhitecturi, prin fotografie el modelează timpul, trezeşte person