Evident, în centrul creaţiei poetice a lui Adrian Popescu se află Paradisul. Poetul se mărturiseşte astfel: "Lumea de aici mi-a evocat mereu lumea de dincolo, pe aceasta am invocat-o, am descifrat-o cum am ştiut, convins, pînă la capăt, că există un cifru şi o ţesătură care coagulează lucrurile". Şi pe un ton peremptoriu: "Sînt sigur că există Paradisul, pentru că mi-l amintesc". Dar despre ce fel de Paradis e vorba? De unul material, în prelungirea realului, în care dumnezeirea e mai curînd difuză, nedesprinsă de starea modelării solemne a elementelor, dar şi de cea a familiarităţii cu celulele, cu speţele mărunte, cu emanaţiile discrete ale vegetalelor: "Am simţit mîinile zeului frămîntînd lutul, apa şi sarea, cimbrul şi ienupărul, munţii şi/ lacurile, sori şi nebuloase, stele şi aburi;/ Prima zi a Verii sosi apoi purtînd mireasma/ Zilei a Opta, în plinătatea-i se revărsa, ca/ mierea din faguri, deşi nu se clintea dintru/ odihna celulelor, împingea seva în pini şi topea/ răşinile pînă deveneau lipicioase şi calde" (Mireasma zilei a opta). E o viziune, am zice, spinozistă. Deus sive natura pare a fi deviza poetului, care e atît de legat de bucuriile telurice, încît nu înţelege a le ceda transcendenţei, a se desprinde de ele aşa cum ar pretinde o veritabilă postură mistică, ci le "binecuvîntează", le sacralizează, intuind un fond divin nehotărnicit în raport cu fenomenele. Aşa cum am arătat şi cu alt prilej, Adrian Popescu oscilează între creştinism şi păgînism. Premisele sale psihologice sînt cele ale unui panism care trăieşte jubilaţia contactului cu o natură purificatoare în sine, la un nivel senzorial sieşi suficient. Creştinarea nu anulează această deschidere generos-elementară a fiinţei, această aviditate faţă de concretul aspirat prin toţi porii, ci o pune sub semnul panteismului. Lumea fizică şi lumea spirituală nu se despart dramatic, ci convieţuiesc în