S-a vorbit mult despre scriitura feminină, şi deşi nu întotdeauna o asemenea încadrare este şi relevantă pentru un text, acesta e primul lucru la care romanul Martei Cozmin, Primăvara la Zürich, pare să se raporteze. O scriitură discretă, predominant vizuală, preferînd introspecţiile simple şi personajele fără volum. Deşi subiectul cărţii îl constituie intervalul în care o adolescentă plecată la Zürich pentru un tratament se convinge treptat că va orbi, boala rămîne într-un fundal care încarcă splendoarea peisajului cu tristeţe sau cu un surplus de strălucire rău-prevestitoare.

Firul epic propriu-zis, amintirile, discuţiile avanscenei, sînt tratate cu minime resurse tehnice, fără subtilităţi psihologice, pentru ca, în contrast cu aceste culori neutre, să se remarce din fundal cîte o privire obsedantă, un peisaj plin de lumină, o senzaţie, care transmit neobosit avertismente. De fapt una din imaginile recurente (în vis sau povestire), primăvara de la Zürich, cu magnolii imense înflorite pste tot, este simbolul dezastrului pe care boala îl va produce în viaţa personajului, pentru că în roman semnificaţiile se construiesc în contrast şi mult-lăudata magnolie este corpul atins de boală : "Iulia trecu pe lîngă ponton şi coborî pe un pietroi mare pînă la oglinda lacului. Şi, încercînd să-şi desluşească chipul, descoperi, de sub apă, urcînd din adînc, o magnolie, ca un candelabru uriaş, purtînd sute şi sute de boboci gata să înflorească".

Ceea ce intră în prim-planul cărţii este însă întîlnirea şi refacerea punţilor dintre cei plecaţi din România la sfîrşitul războiului (în special străini) şi foştii lor prieteni sau urmaşii lor, rămaşi în ţară. Pe fundalul neutru al Elveţiei, în care civilizaţii şi limbi diferite se întretaie, personajele evocă o lume idilică, în tuşe groase, pasionate. Trecerea fetei prin Zürich, vacanţa prelungită dinaintea confirmări