Numărul cel mai recent al revistei La linguistique (Paris, PUF; fascicula 1, 2002) este consacrat argourilor: temă cu tradiţie respectabilă în lingvistica franceză, continuată în mod constant de-a lungul anilor. Dintre contribuţiile cuprinse în acest număr - legături între argoul tradiţional şi vorbirea urbană contemporană (surprinzător, procedeul de inversare al verlan-ului se menţine viu şi productiv în limbajul argotic actual din Franţa), reflecţii asupra "argotologiei", abordări teoretice ale limbajului tinerilor etc. - mi se par demne de semnalat, pentru posibile confruntări cu situaţia din română, două articole care aduc în discuţie spaţiul central şi est-european: Alma Sokolija, "Studiu contrastiv al argourilor din Sarajevo şi Paris. Aspecte metodologice" şi Dávid Szabo, "Poziţia împrumutului în argoul din Budapesta". Primul articol se centrează asupra unor observaţii de metodă privind ancheta sociolingvistică; de aceea, din păcate, rezultatele studiului contrastiv şi datele concrete despre argoul din Sarajevo rămîn destul de sumare. Pentru comparaţia cu situaţia românească, chiar dacă sînt puţine, faptele amintite mi se par totuşi interesante: apariţia primelor date despre argourile din sîrbo-croată, de-abia în secolul XX, pare a fi chiar mai tîrzie decît cea a atestărilor argoului românesc; autoarea explică această întîrziere de înregistrare prin interesul aproape exclusiv al lingviştilor sîrbi pentru problemele standardizării şi pentru dialectologie. Un punct comun ţărilor din vechiul bloc comunist îl constituie ponderea neglijabilă sau chiar absenţa totală a studiilor de sociolingvistică urbană după 1945; cauza principală fiind tabuizarea stratificării sociale în regimul totalitar. Ne sună foarte apropiat şi constatarea că mişcările alternative ale anilor '80 au redescoperit o "expresie lingvistică autentică", opusă limbii de lemn. Din caracterizarea