Mai toată lumea e în vacanţă, în pauză, în relache, în grevă cerebrală - ce dracu' mai caut eu singur la birou, fără secretare, fără asistenţii de cercetare - chiar şi portarul şi şoferul sînt liberi. Investiţiile mele sînt în budă, la telefon nu sună decît oamenii cărora le datorez bani, amantele mele sînt cu toatele la mare, agăţînd tinerei, slavă Domnului că am vilişoara aia în Italia, pe care am cumpărat-o acum cinci luni. Dacă o fi, la o adică, pot oricînd să-mi iau zborul către Roma, să închiriez un Audi, să dau fuguţa la vilă, să şed acolo, sugînd la Campari cu sifon pînă mi-o veni vreo idee - cred că vreuna din cărţile de credit încă mai merge. Poate ar trebui să mă apuc de filme, nimic mai bun ca filmele în vremuri de rahat. Scuze, trebuie să răspund la telefon. M-am întors. Era soţul agentului meu de bursă. Nu s-a dus azi la serviciu, a golit contul de cash, douăzeci de milioane de dolari - nu ştiu eu unde-o fi? Individul era cam agitat. Ce, e nebun? Dacă aş şti unde e, m-aş duce după ea imediat. Jumătate din banii ăia erau ai mei. Dar am o bănuială, totuşi. S-a dus în insula pungaşilor, o insulă plutind în apele Pacificului, proprietatea lui Ken Lay şi a unor amici de-ai lui, îi primesc pe toţi pungaşii, cu condiţia să aducă mălaiu', din gros. Am o bombiţă atomică ţintită pe insula aia. Azi dimineaţă a trebuit să-mi pregătesc singur micul dejun, mi-am făcut nişte ochiuri direct pe trotuar, e atît de cald că se scorojeşte pielea pe mine. Unde s-or fi dus măreaţa mîndrie naţională, indicele de încredere, optimismul american ş.a.m.d., tot rahatul ăla de extremă dreaptă cu "fluturatul steagului" - în haznaua de pe insula lui Lay, acolo s-au dus. Mă prinsese şi pe mine, recunosc. Chiar prea mult, probabil, căci nici nu mi-am dat seama că economia se duce de rîpă în timp ce eu dădeam din steguleţe. Unde e ploaia, eu asta aş vrea să ştiu. Anul 2000 a trec