Bucureştiul se schimbă la faţă. Dar cum? Degradarea fondului construit, atîta vreme al nimănui, nu mai trebuie argumentată. O vedem pretutindeni. Adesea mai şi pute. O excursie în zona centrului istoric, cît a mai rămas din el, este a admira un front urban-ecorşeu: un mort viu. Abia recent, băncile, care îşi au - majoritatea - sedii sau sucursale în Lipscani şi zona învecinată, au înţeles că mizeria le afectează afacerile. Banii au început să curgă pentru operaţiunea "Centrul istoric". Sînt implicaţi specialişti în restaurare din România şi Anglia, există planuri de ansamblu şi iniţiative punctuale. S-au dat, de asemenea, diplome de arhitect şi titluri de doctor cu teme referitoare la restaurarea acestui perimetru vitregit. Deja au început refaceri de carosabil şi pietonale (Banca Naţională), consolidări, adăugiri şi restaurări de faţade. Mai nou, au apărut cîrciumioare şi chiar galerii bune, precum SPACE al Centrului Internaţional de Artă Contemporană, dar bişniţarii şi şmenarii n-au plecat încă. Pe Ana Ipătescu a apărut o restaurare văpsită astfel încît să sparie ciorile. Ce-o fi fost în mintea arhitectului, că de a clientului - nu mă mir. Dar culoarea în sine nu este o eroare. Eclectismul, ca şi neoclasicul mai înainte, erau cel mai adesea albe - o celebrare a texturilor pietrei şi a (iluziei) unei antichităţi de marmură strălucitoare. Este adevărat, templele grecilor erau vopsite; ba, după gusturile de astăzi, chiar ţipător. Acesta nu este un motiv să "corectăm" însă acum cu bidineaua istoria arhitecturii. Deşi doar în alb şi gri (vinarom şi strop de ciment însă), Hotelul Lido este, din cauza precarităţii materialelor folosite la finisare, finisat oarecum ţipător. Spre a face front solidar cu acest hotel, nici Ambasador-ul de vizavi nu s-a lăsat mai prejos: etajele superioare sînt acum gri şobolaniu, fără ezitare

vopsindu-se pe alocuri chiar piatra