În '66, Noica - obsedat de "omul desăvîrşit al culturii române" - îi putea scrie lui Grigore Moisil: "Eşti un spirit universal, singurul pe care îl ştiu în cultura noastră. Dacă-mi dai voie: eşti unul din acele spirite pe care le-aş lua ca model (cu excepţia cîtorva slăbiciuni lumeşti), dacă ar fi să fac oameni în eprubetă. Înţelegi orice, ţii minte orice şi exprimi orice vrei, cu simbolul sau vorba... Al dumitale, cald devotat"... E o scrisoare din arhiva dnei Viorica Moisil (reprodusă în Addenda nr. 17 a cărţii cu titlu îndreptăţit de basm: "A fost odată... Grigore Moisil"), care are grijă să precizeze din capul locului: "Deşi Noica era de dreapta şi G.M. de stînga (dacă înţelegem prin stînga acelei epoci a fi împotriva hitlerismului, nazismului şi antisemitismului), deşi se vedeau rar, se admirau reciproc şi se stimau". Un savant de dimensiunea lui Solomon Marcus, în aceeaşi Addendă, îl vede pe Moisil acolo unde Noica, desigur, acaragialian cum îl ştim, nu se gîndea: "Spiritul lui Moisil ne călăuzeşte pe noi, oamenii de ştiinţă, într-un fel care nu poate fi comparat decît cu modul în care spiritul tutelar al lui Caragiale însoţeşte şi azi societatea românească"... Aş fi rămas frumos săgetat de această legătură Moisil-Caragiale, dacă imediat - în aceeaşi Addendă - n-ar fi urmat articolul dlui Ion Ştefan Filotti (scris la Paris, în 1998) în care, la capătul uneia din primele fraze, n-ar fi apărut o expresie de un omenesc binevenit printre superlativele încordate: "Puţini oameni erau mai înzestraţi intelectual decît el. Te izbeau (iată o senzaţie! - n. mea) cînd îl întîlneai inteligenţa, generozitatea şi hazul, nu sînt sigur în ce ordine". "Nu sînt sigur în ce ordine" - este exact situaţia în care mă găsesc avînd în faţă zecile de note, citate şi exclamaţii pe care le-am extras din acest - repet - basm despre un om care le putea scrie părinţilor săi, după term