Din timp în timp, cuvintele se descarcă de energie şi se golesc de sens, astfel că ne trezim numai cu coaja termenului sau a noţiunii şi cu o lipsă acută de miez. Nu observase Titu Maiorescu, la vremea lui, importul de forme fără fond, altfel spus denumiri care nu acopereau, la noi, nici un conţinut? În perioada destul de lungă a dominaţiei comuniste, unele cuvinte au fost golite de substanţă, astfel că, deşi se vorbea mereu de democraţie, cuvîntul nu avea nici un sens, din moment ce exista concomitent cu o dictatură (dictatura proletariatului, zice-se); la fel, libertate, egalitate, ba chiar şi socialism (cînd deplin, cînd victorios, cînd multilateral dezvoltat), noţiune care se desprinsese de substanţa sa istorică şi filozofică. Nici acum, într-un context nou, nu toate cuvintele îşi păstrează sensul iniţial, astfel că, mai ales în mass-media, atîrnă descorporate, ca nişte rufe pe frînghie. Aud din ce în ce mai des la buletinele de ştiri televizate, citesc în ziare, că în locul cutare, la data

cutare, s-a produs o tragedie, ba chiar "o tragedie adevărată": nişte copii s-au înecat într-un rîu, alţii au fost victime ale unor groaznice accidente rutiere, fratele şi-a ucis fratele, mama şi-a ucis copilul, fiul şi-a ucis tatăl... Unele din aceste subiecte au fost tratate în tragedia antică ("Medeea", "Oedip", "Orestia" etc.) sau renascentistă ("Hamlet"), producînd emoţie, lacrimi, purificare (catharsis). Cînd crainicul postmodern ne anunţă cu voce albă, abia stăpînindu-şi zîmbetul profesional, că s-a produs o adevărată tragedie, ne lasă impasibili, de vină nefiind bietul crainic de televiziune, silit să treacă în revistă în cîteva minute două-trei tragedii, zilnic, mai ales după-amiaza, cînd se întoarce omul recent de la serviciu, ci cuvîntul rămas fără semnificaţie, fără emoţie, înghesuit între alte cuvinte neutre, reci, decolorate. Sau, poate, noi sîntem