Scena unu: Scorniceşti, vara 2001. Cîţiva oameni cu răngi de metal lovesc cînd şi cînd, fără convingere, în nişte pereţi neterminaţi de beton, în vreme ce un bărbat mai vîrstnic şi o femeie în şorţ strigă la ei. O babă căreia i se zice ţaţa Veta, care e invocată ca martor de toată lumea, dar pe care toţi o întrerup de îndată ce deschide gura, stă şi se uită la dezastrul făcut. Un bărbat cu alură de orăşean îi încurajează din cînd în cînd pe demolatori. E un fost biograf al lui Ceauşescu, iar acesta e pămîntul tatălui lui, redobîndit legal după opt procese. El îi plăteşte pe oamenii cu demolarea, din buzunarul lui, să dea jos ce apucaseră să construiască vecinii pe pămîntul pe care l-au pierdut în instanţă. Un bărbat în cămaşă roşie strălucitoare domneşte peste haos. El se urcă pe ruine cu ruleta în mînă, printre cîinii vagabonzi care urlă de spaimă, strigă mai tare ca toţi. "Nu aveţi autoritatea..." răcneşte la vecinii care spun că procesele au fost măsluite, că ei sînt martori, aici e la ţaţa Veta, nu la Spălăţelu! "Domnule, vă rog foarte mult, numai eu am autoritatea". E executorul judecătoresc. Scena doi: SAR, sala de şedinţe, dezbatere despre autoritatea justiţiei. Căldură mare, secretari de stat, generali, ngo-işti, popor. Vorbeşte un judecător de la Curtea Supremă de Justiţie, răspunde la cestiune, adică ce e de făcut să redai autoritatea justiţiei? Zice dom' judecător: "După ani de luptă, se pare că o să recăpătăm în sfîrşit şi noi o casă de recreaţie, o să intrăm în rînd cu lumea. Ce fel de autoritate aveam noi cînd toţi, poliţia, banca, regiile, SRI-ul, au case şi hoteluri, numai justiţia n-avea nimic?" Scena trei: ospiciul universitar Socola, cîndva în 1989, în fiecare zi între şapte şi jumătate şi nouă. Patruzeci de oameni în halat stau ţepeni pe scaune şi privesc fascinaţi la un om scund din faţa sălii. Ai spune că sînt doctori, dar te-ai păcăli. U