Omul, pînă nu slujeşte, stăpîn nu ajunge

Anton Pann, Povestea vorbei Autoritatea este ceva, cu siguranţă, necesar, dar, cu aceeaşi siguranţă, greu de acceptat la un prim contact profesional. Dacă la început autoritatea este "înghiţită" din umilinţa necesităţii, fiind privită, mai apoi, cu detaşarea experienţei, ajunge, în cele din urmă, tolerată şi exploatată, cu "aroganţa" încrederii depline în sine.

Candidînd la felie Drumul de la "novice" la "autoritate în domeniu" începe întotdeauna cu proba interviului. Lipsit de complicitatea părinţilor sau a colegilor, aspirantul la un cutare post se găseşte din capul locului, singur, faţă în faţă cu Autoritatea. Cel care ia interviul este perceput ca deţinător absolut, atît al pîinii, cît şi al cuţitului şi, numai dacă se îndură, va tăia "umilului" intervievat o bucată. Lipsa de experienţă, teama de concurenţă, teama de eşec, mentalitatea începătorului de "oricum nu am prea multe şanse", toate converg înspre ecuaţia "fricii" de autoritate. Consultanţii firmelor de plasare au de a face, de multe ori, cu neîncrederea, disperarea de angajare sau timiditatea omului în faţa "puterii de partea cealaltă a biroului". În acest punct, aspiranţii acceptă condiţiile de orice fel, excluzîndu-se nu numai alternativele mai bune, ci chiar şi atuurile postului pentru care se candidează. De asemenea, de multe ori, interviurile se ratează pentru că oamenii nu ştiu "să se vîndă". Nu vor să iasă în faţă, sînt timizi şi de aceea eşuează. Cînd, de exemplu, candidatul cere un salariu mult mai mic decît cel prevăzut pentru postul respectiv, el poate rata interviul şi postul. În majoritatea cazurilor, subestimarea echivalează cu o neîncredere în forţele proprii, deci într-o viitoare neproductivitate. Întrebările finale ale unui interviu, cele care oferă şansa candidatului de a se informa asupra viitorului său în compania respectivă,