Î n ultimele zile ale lui decembrie '89, în staţiile de metrou nişte tineri cu ochi strălucitori şi feţe obosite controlau toţi călătorii nu cumva să aibă asupra lor pistoale, bombe sau otrăvuri, arsenal terorist capabil să pună în pericol fragedele noastre clipe de libertate. Numeroşii controlori purtau brasarde tricolore, sau eşarfe tricolore, iar lumea li se supunea fără crîcnire: ei se bucurau de prestigiul revoluţionarilor care doborîseră tirania şi nimeni nu le contesta puterea. Autoritatea fostului regim se bazase pe interdicţii şi desfăşurării de forţe opresive; iată - sub ochii noştri - se constituia o autoritate nouă, cetăţenească, gata să-şi asume un alt mod de a gestiona societatea, prin participare, responsabilitate şi control direct, chiar în aceste forme naive. Refuzul autorităţii îl practicau atunci doar teroriştii, fiinţe omniprezente dar nevăzute şi cu atît mai înfricoşătoare. În acest timp, oficialităţile nou apărute puneau toate bîjbîielile începutului, toate măsurile inabile şi contradictorii pe seama vidului de putere, deşi erau la putere şi o exercitau: despre adevărata stare de fapt, vidul de autoritate, înţeles ca lipsă de prestigiu şi de respect necesar, nu vorbea nimeni. Iar cînd prestigiul noilor oficialităţi a fost contestat, vidul de autoritate a răspuns prin excese de putere: mineriade, măsuri nedemocratice, conflicte tranşate prin forţă. La mai bine de un deceniu după acest moment de cotitură radicală, o temă ca fascinaţia şi refuzul autorităţii oferă suficiente motive de reflecţie. Au avut loc alegeri, s-a petrecut alternanţa în putere, s-au încercat diferite soluţii de deblocare a inerţiilor şi de construire a unui nou concept de autoritate, specific democraţiei. Dar, în procente îngrijorătoare, românii tînjesc după autoritarismul vechiului regim, după ordinea lui abuzivă şi aflată în afara oricărei discuţii. În mai toate sondaj