La articolul din numărul trecut (consacrat pretinsei stabilităţi politice a României). Se tot spune că România poate fi, este şi va fi un exportator de stabilitate în lumea balcanică. N-ar fi rău şi, în oarecare măsură, chiar este posibil. Nu pentru că România ar fi marea putere regională de teama căreia tremură toţi, ci pentru că, la sud de Dunăre, brambureala e atît de mare încît orice contribuţie mediatoare, cît de mică, ar fi utilă. Nedorind să împing prea departe acel joc (fermecător) de-a "ce-ar fi fost dacă", am încercat totuşi să-mi imaginez un scenariu al intervenţiilor româneşti în spaţiul menţionat. Dacă ar fi trebuit să acţioneze pe timp de iarnă, soldaţii români ar fi avut sandale romane, vestoane fără mîneci şi ventilatoare cu biogaz. Pe timp de vară - echipamentul cu care au plecat în Afganistan: bocanci de iarnă de cîte patru kile, lenjerie de lînă, mantale căptuşite cu vată termoizolantă şi ceasuri deşteptătoare tip CFR. Dar să sperăm că se-nvaţă din greşeli! Deştepţii învaţă însă şi din experienţa altora. Ambiţia generalilor români (sau a conducerii politice) de a se face simţiţi în lume ar trebui să ţină cont, de exemplu, şi de experienţa olandeză. Să luăm momentul Srebrenica, cînd trupele venite de la Bruxelles (călite în războaiele coloniale din Africa, în nenumărate operaţiuni ONU) s-au lăsat păcălite de Radko Mladici şi i-au predat vreo opt mii de civili bosniaci, ajunşi toţi la groapa comună, cu nişte orificii ciudate în ceafă. Ce-ar fi făcut atunci armata română? Nu ştiu, dar n-aş vrea să debutăm pe scena internaţională printr-o asemenea prostie infamantă. Nu ştiu ce-or mai fi făcut generalii olandezi; în locul lor, n-aş mai încerca să-mpac nici măcar vedetele întărîtate de Dan Negru pe litoralul mării omonime. În România, armata se bucură de o foarte mare încredere din partea populaţiei. De ce? Mi-e greu să înţeleg. Slavă Domnului,