Legitimîndu-se politic, după decembrie 1989, printr-o mitologie intens eroizată a rezistenţei spirituale şi, prin extensie, a superiorităţii, chiar a purităţii morale, reprezentanţii intelectualităţii civice autohtone au purtat o vreme, cu destul succes, steagul întregului electorat anti-comunist. Nu-i de mirare: la începutul anilor '90, după decenii de război rece, societatea românească se găsea scindată într-un război ideologic fratricid. Dacă în anii '30 conflictul avea loc între adepţii unui stat etnocratic, ţărănesc, ortodox ş.a.m.d. şi cei ai unei Românii cosmopolite şi burgheze, după răsturnarea comunistă, de o parte se aflau "masele muncitoare" manipulate de vechile cadre, strigînd "nu ne vindem ţara" sau "moarte intelectualilor" şi agresînd bestial opozanţii politici, iar de cealaltă - simpatizanţii "golanilor" din Piaţa Universităţii, a căror mitologie recicla, mai mult sau mai puţin naiv, vechiul "huliganism" interbelic şi lozincile cîntecelor păunesciene. Pe atunci, totul intra în categorii maniheiste, absolute, cu intense conotaţii de război sfînt. "Puri" vs. "impuri", "eroi-martiri" vs. "călăi", renaştere, jertfă, metanoia... "Intelectualii civici" erau, pentru o parte a populaţiei, apostoli ai fiinţei neamului şi arhangheli ai integrării europene. Fără trecut sau cu un trecut de martiri ai spiritului. Oricum, era tot ce aveam mai bun la îndemînă. Interesant e că atît discursul neo-comunist cît şi cel anticomunist îşi trăgeau forţa din variante de populism "legitimist", oferind modele de salvare naţională... Victoria lui Emil Constantinescu şi a CDR nu s-ar fi produs fără o doză semnificativă din acest populism mesianic, pe fondul mult-invocatei dorinţe de schimbare radicală şi de "unitate". Invocarea "călugărului Vasile" şi a credinţei prezidenţiale în Dumnezeu stă mărturie... Dimpotrivă, eşecul PAC - "partidul intelectualilor" - pare să ilustre