Piñero (SUA 2002), de Leon Ichaso. La ora cînd scriu despre acest film, el nu mai poate fi văzut în Bucureşti; a trecut pe-aici atît de repede, încît mulţi dintre oamenii pe care i-ar fi interesat nici n-au avut timp să realizeze că pierd ceva. A rulat o săptămînă la Festival - un cinematograf cu scaune pătate, care putrezesc sub tine şi te duc cu gîndul la păduchi (din clipa în care am intrat în sală, am început să mă scarpin furios), cu spărturi în tavan şi acelaşi aer pe care l-au respirat, probabil, spectatorii de acum 20 de ani. Şi o bună parte din săptămîna respectivă, a fost proiectat doar o dată pe zi - dimineaţa! Şi casieriţa mi-a zis că o dată pe zi e prea mult pentru un film pe care nimeni nu vrea să-l vadă. Fireşte că (mai) nimeni nu voia să-l vadă: (mai) nimeni nu auzise de el. De vină e logica distribuitorilor: n-au avut încredere în şansele comerciale ale filmului; deci nu l-au lansat, ci l-au aruncat; deci s-a scufundat; deci distribuitorii s-au simţit justificaţi ("Ştiam noi că n-are nici o şansă..."). Evident că Piñero, cu seringile şi orgiile şi violenţele sale, avea o şansă - la publicul care a făcut din Trainspotting un succes comercial - , dacă avea şi puţină publicitate. Dar publicitatea e de obicei ocupată cu filmele pe care oricum le-ar vedea toată lumea - vezi (dar mai bine dă-l încolo!) Omul-păianjen, care pe la începutul verii părea să sară de pe un canal de televiziune pe altul, mai rapid decît telecomanda ta. Filmul lui Leon Ichaso este o biografie a poetului şi dramaturgului "nuyorican" (portorican din New York) Miguel Piñero (Benjamin Bratt), un hoţ şi un drogat care a început să scrie la închisoare, a dat lovitura (Broadway! Hollywood!) cu piesa de teatru Short Eyes (titlul preia porecla dată la Sing Sing violatorilor de copii), a devenit un erou cultural latino, şi-a putut permite să trăiască înlesnit, scriind episoade din Koj