Taranistii s-au strins din nou ca sa-si aleaga conducatorii, la un an de la evenimentele care au condus la ruperea deja fragilului PNTCD. Ce s-a petrecut de un an incoace in partidul dominant al coalitiei aflate la putere intre 1996 si 2000 este de natura sa descurajeze pina si cele mai optimiste prognoze ori pe cei mai increzatori sustinatori.

Anul trecut, situatia nu arata radical diferit. Pe de o parte, Victor Ciorbea conducea, in calitate de revolutionar proaspat revenit la matca dupa ratacirea – si esecurile rasunatoare – din ANCD, Congresul PNTCD. Se vorbea atunci – cu oarece speranta – de o noua sansa, de posibilitatea reformarii unui partid iesit nu numai de la guvernare, ci si din Parlament. Se vorbea, de asemenea, de necesitatea stringenta a unei conturari doctrinare mai ferme a ceea ce reprezinta democratia crestina in Romania. Ciorbea s-a bucurat atunci de o suma de avantaje, dintre care cele mai notabile au fost sustinerea si binecuvintarea „inteleptilor“ din partid (in pofida ploii de acuzatii si de reprosuri pe care fostul lider sindical o revarsase asupra lor de-a lungul intregii perioade de „disidenta“). Cu ocazia Congresului, Ciorbea primise si un mesaj de salut de la fostul presedinte Emil Constantinescu. De cealalta parte s-a situat atunci triunghiul Marga-Lupu-Chirita, rupt de PNTCD in urma unor scandaluri suficient de penibile si cu motivatii indeajuns de neconvingatoare incit sa nu poata porni sub aceleasi favorabile auspicii. Pe 18 august, gruparea Marga adopta – pe un ton agresiv si bataios, cum ii sade bine oricarui partid tinar – o rezolutie de infiintare a Partidului Democratiei Crestine. Lucrurile nu au evoluat foarte spectaculos de atunci. Intre timp, Andrei Marga s-a retras din cursa, iar noul Partid Popular se cauta in continuare pe sine, negasind insa o cale mai buna decit razboiul continuu cu PNTCD, pe care-l ameninta cu fiecar